N-am înțeles nimic din lumea în care trăiesc. Am străbătut-o în toate direcțiile, nu i-am găsit marginea.
Uite că a fost în sfârșit tradusă în română această carte – mi-am spus eu convinsă că am așteptat-o suficient (goodreads îmi confirmă că o am în categoria Want to read de aproape trei ani). Aflu acum, cu uimire, că așteptarea mea a fost neînsemnată, având în vedere că romanul a fost pentru prima dată publicat în anul 1995. Bine, bine, dar chiar și citindu-l, am avut impresia că el a fost publicat cel puțin în anul 2015, dacă nu mai târziu. Așadar, cum de rămâne tema acestui roman suspendată în afara timpului? Să fie acesta norocul distopiilor? Și dacă tot am spus că este o distopie (ceea ce chiar este), o să spun tot ce am crezut eu că mai înseamnă acest roman. M-am înșelat cu majoritatea presupunerilor și mi-au fost depășite toate așteptările.
În primul rând, am fost absolut convinsă că voi avea de-a face cu un roman feminist. Am crezut că este vorba de un thriller și că naratoarea romanului (nu m-am înșelat că va fi o narațiune la persoana I) va relata totul într-o notă afectivă, sub forma unei mărturisiri. De fapt, m-am trezit pusă față în față cu o distopie tulburătoare, o poveste postapocaliptică sfâșietoare despre prietenia dintre femei și ce înseamnă să fii om – conform coperții a patra a cărții.
Patruzeci de femei sunt închise într-o cușcă sub pământ, unde sunt ținute sub supravegherea unor bărbați care niciodată nu vorbesc. Femeile nu știu cum au ajuns acolo. Nu știu dacă este zi sau noapte. Intervalele de somn sunt dictate de diminuarea luminii artificiale. Interacțiunea fizică între acestea interzisă. La fel și intimitatea de orice tip.
Printre femei există o singură fată care și-a trăit întreaga viață în cușcă (naratoarea noastră fără nume). Curiozitatea ei de a afla lucruri despre viața dinainte le intimidează pe celelalte femei, care în încercarea de a supraviețui au închis anumite uși ale memoriei. Are loc un eveniment neprevăzut, în urma căruia femeile au oportunitatea de a investiga lumea în care au ajuns. De aici începe povestea eroinei noastre, care caută neîncetat răspunsuri, în încercarea de a înțelege lumea în care trăiește, dar mai ales în efortul de a se înțelege pe sine.
Acum, titlul cărții ar fi putut la fel de bine să fie Eu, care nu am cunoscut niciodată o femeie, și totul să fie povestit dintr-o perspectivă masculină. Recunosc că, totuși, prefer perspectiva feminină. În absența menstruației, fără a înțelege atracția sexuală și fără noțiunea maternității, naratoarea acceptă că este ultima za dintr-un lanț. Cel puțin pentru mine, asta face ca lucrurile să fie mult mai accentuate și puternice.
Vocea protagonistei este clară. Gândirea rațională. Acțiunile precise. Și totuși, cartea este de o tristețe uluitoare. Am simțit cu tot corpul singurătatea și liniștea apăsătoare a unui univers pe care femeile nu reușesc să îl înțeleagă. Deznădejdea în fața unei vieți care nu duce nicăieri. M-a chinuit căutarea zadarnică a unor răspunsuri, lipsa de sens și mai ales confuzia pe care am trăit-o și eu o dată cu personajul în încercarea de a înțelege ce înseamnă a fi om.
Și dacă tot vorbeam de căutarea de răspunsuri, pregătiți-vă să vă răspundeți singuri la multe dintre întrebări. Lipsa de claritate poate fi exasperantă. Cu toate acestea, cartea te aduce în punctul în care nu mai vrei răspunsuri. De ce să le mai cauți când singura certitudine este sfârșitul. Trebuie să înveți să trăiești cu ceea ce ți se oferă – și de abia asta a fost cea mai mare încercare a cărții pentru mine, să preiau sentimentul de împăcare și acceptare a limitelor a ceea ce putem cunoaște și înțelege.
Care este sensul vieții? Dacă ar fi să alegem, care sunt cele trei atribute principale ale umanității? Cartea asta te lasă cu multe întrebări, dar pe cuvânt că merită citită. Dacă vă face măcar puțin curioși titlul, să îi dați și o șansă. În plus, se citește ușor și rapid, nu aveți multe de pierdut. Doar de câștigat.
