I judge books by their covers #asasunteu
Hana mi-a amintit că putem confunda cu ușurință puterea de adaptare cu dezumanizarea și că este întotdeauna mai ușor să întoarcem capul. Mi-a amintit cât de mult contează pentru fiecare dintre noi să ne găsim scuze, fiind suficient de josnici încât să întoarcem toată ranchiuna împotriva victimelor, doar pentru a nu ajunge să ne urâm pe noi înșine.
Aparențele ascund o armată de demoni. Despre căutări ce nu se termină niciodată, abuz, atașament toxic, narcisism, manipulare și imposibilitatea asumării propriei identități – totul în numele a ceea ce am putea numi iubire și a dorinței de a găsi fericirea și a fi salvat, indiferent de răul pe care îl faci celorlalți.
“Poveștile personale pot fi o cheie către sufletele oamenilor, așa înțelegem lucruri despre lume, povestindu-ne viețile și experiențele”, spune autoarea. O carte de neratat.
Patruzeci de femei sunt închise într-o cușcă sub pământ, unde sunt ținute sub supravegherea unor bărbați care niciodată nu vorbesc. Femeile nu știu cum au ajuns acolo. Nu știu dacă este zi sau noapte. Intervalele de somn sunt dictate de diminuarea luminii artificiale. Interacțiunea fizică între acestea interzisă. La fel și intimitatea de orice tip.
Trebuie citită această carte. Trebuie lăsată să lovească, să devoreze, să facă rău și să chinuie. Ca la final să închizi coperta ca pe o ușă grea, pe care vrei să o încui cu lacăte ca să nu iasă monștrii pe care îi adăpostește în spatele ei și să te bucuri.
Diana Popescu, această neînfricată-spioancă STB, ascultă fără rușine conversațiile celor din jur și le împărtășește cu ceilalți, cei care nu au avut ocazia să le audă. Totuși, nu poate fi acuzată de nimic. Candoarea și amuzamentul cu care le povestește o salvează.
Autoarea și-a propus să scrie despre frici. Despre traume și relații. Îndrăznesc să spun că și-a dorit să scrie chiar și despre feminism, dar ușor și temperat, pentru că, într-un final, feminismul este despre normalitate.
Uite o carte de ficțiune din care ai ce învăța. Câte știm despre Chișinăul anilor ’90? Câte cunoaștem despre transformările pe care le-au simțit oamenii de rând? Cât poți salva cu un ghiozdan din istoria unei țări?
Romanul începe cu depunerea unei plângeri la poliție: Mihuț Monica, născută în 1971, a dispărut. Dispariția este anunțată de către Sebastian Severin, iubitul acesteia.
O fetiță abuzată este acuzată că a îmbolnăvit un sat întreg. Acesta este un caz real, un subiect sfâșietor, pe care Doina Ruști îl ia și îl transformă în literatură. A eșuat umanitatea? Se poate mai rău de atât? Un roman ce nu trebuie ratat.