Pe cât era Regele Negru de dornic, pe atât era norodul de sătul de războaie, cum se petrece adesea. Că regii pun la cale, dar, de săvârșit, desculții săvârșesc. A lor e carnea ce arde de vie, ale lor brațe cari trăbuie să deie morții flăcăi tineri și spăriați cari nici n-au apucat să guste vieața.
Câte emoții am avut când am început să citesc romanul Ramonei Gabăr! Cum să mai citesc eu, acum, un basm, când nici în copilărie nu am fost o fană a lor? Am crescut într-o familie în care accentul s-a pus întotdeauna pe fapte, explicații logice și realitate concretă. În mod implicit, am învățat că fantezia este ceva neserios, iar poveștile care implicau magie, zmei sau spirite, nu m-au prins niciodată. Am rămas, totuși, fidelă ficțiunii ancorate în realitate, cu personaje credibile, situații plauzibile și conflicte interioare. Așa că uite-mă aici, după mai mulți ani și sute de cărți, citind povestea Ramonei, împreună cu fetița care nu iubea basmele. Am zâmbit amândouă. Ne-am găsit, în sfârșit, basmul potrivit.
Care este povestea?
Surorile vrăjitoare Baba Iana și Baba Drag, aleg să își măsoare puterile într-o confruntare indirectă, folosindu-se de viețile a doi tineri: Ana și Kostei. Ana este o fată cu o frumusețe aparte și o dorință arzătoare de a-și depăși condiția, iar Kostei, un prinț care a cunoscut doar asprimea și agresivitatea în locul grijii și al căldurii umane. Cei doi ajung prinși într-o confruntare veche cât lumea, cea dintre bine și rău.
Desigur că universul în care se întâmplă toate acestea este unul fabulos, unde granițele dintre real și fantastic se estompează. El este populat de creaturi mitologice, regi, regine, prinți, clarvăzători, vrăjitoare, simboluri și obiecte magice. Bun venit în minunata lume a basmului!
Mamă-sa nu-l iubise niciodată, iar dacă totuși nutrea ceva pentru el, un fior cât de cât, acolo, să vază carne din carnea ei îmblând pe două picere și prefăcându-se într-un munte de voinic, nu i-o arătase. Dreaptă și zveltă, cu o privire oțelită, cu un cap mândru și cu mânuri nervoase, Țarina nu-și pierdea vremea cu dezmierdări și răsfăț.
A spus cineva basm punk, reimaginat printr-o lentilă feministă?
Deși urmărește schema basmului clasic, Ramona Gabăr reconfigurează lucrurile și ne arată o nouă față a genului, o versiune actualizată, mai deschisă și incluzivă. Personajele nu mai urmează tipare rigide. Identitățile sunt fluide, iar femeile își revendică dreptul la educație și roluri egale. Parteneriatele se construiesc pe solidaritate. Nu toți prinții sunt curajoși și însetați de putere, și chiar și regii sunt speriați uneori și au nevoie de un umăr pe care să-și odihnească capul. Interesant este că, totul este atât de bine închegat, încât pare că așa au fost basmele dintotdeauna.
Pe mine m-a impresionat în mod deosebit relația dintre Kostei și Krai, doi prinți aflați într-o antitează totală. Le-am trăit povestea cu emoție și îmi doresc să existe un basm în care prietenia dintre ei să poată fi trăită altfel; cu mai multă bucurie și libertate. Cât despre Ana, m-a tulburat hotărârea cu care a putut renunța la frumusețe și iubire. Și-a pus societatea amprenta atât de bine asupra mea, încât de multe ori uit că există oameni dispuși să lupte pentru valori mult mai importante. Pe ei îi admir, în fața lor mă înclin, și cred că lumea se va schimba datorită acestora – iar datoria noastră, a celorlalți, este să îi sprijinim. E nevoie de curajul lor, dar și de solidaritatea noastră.
Era ca și cum o altă Ană sălășluia în ea (…) Apoi Ana asta nebănuită și nouă crescuse din ce în ce mai mare, îi cotropise mai întâi pieptul, se lungise în jos, înspre pântec, dobândise mânuri și picere aproape la fel de lungi ca ale ei, iar de-amu crescuse într-atât, încât primejduia să o spargă pe Ana cea adevărată ca pe o coajă de ou, ca să-i ieie locul.
Care e treaba cu limbajul?
Despre limbaj, sau mai bine spus limba în care este scris romanul, doar atât vreau să vă spun: treceți peste șocul inițial, și dați-i o șansă. Experiența este una splendidă! Când am început să citesc romanul, am crezut că nu voi depăși primele 20 de pagini înainte să spun că așa ceva nu este pentru bine. Ca să înțelegeți despre ce vorbesc, dacă orice om ar spune toți murim, sau dacă vrem să fim mai poetici, c-o moarte toți suntem datori (George Coșbuc), Ramona Gabăr vine și spune: Numai că vieața trece peste toți, mari sau mici, lăsând aceleași urme, și nu-i e dat omului altă încheiere, oricât de mare ar fi și-oricât de nepieritor s-ar socoti: tot într-o mână de țărână sfârșesc toți și toate, de la vlădică la opincă, bună numai s-o poarte vânturile și s-o spele apele, până nu i se mai cunoaște obârșia nici măcar în marele catastif din ceriuri, unde-s toate înșirate.
Cred că asta spune tot despre stilul în care este scrisă cartea. Ce vă mai pot eu mărturisi, este că m-am îndrăgostit atât de tare de cum sună povestea spusă așa, încât m-am trezit citind paragrafe din carte cu voce tare. Îmi doream să aud cum sună. Să rostesc. Cred că două lucruri i-au reușit autoarei folosind acest limbaj: primul, și cel mai important, nu a lăsat cuvintele să moară. Iar al doilea, convinge cititorii să se întrebe: dacă limbajul a evoluat și s-a schimbat atât de mult, noi când? Când ne vom schimba în bine? Când vom învăța din greșeli? Când vom deveni mai buni? Așa ajungem la următorul lucru despre care vreau să vorbim astăzi.
Pentru cine a scris autoarea această carte și de ce?
Din păcate, binele nu învinge o dată pentru totdeauna. Din fericire, nici răul. Lupta este continuă – iar basmele știu asta cel mai bine. Trăim într-o lume în care răul capătă forme tot mai subtile și manipulatoare, iar binele devine o alegere pe care trebuie să o facem zilnic. La final, autoarea dedică cartea copiilor care au fost uciși în decursul celor doi ani și jumătate, cât mi-a luat să o scriu din cauza războaielor și a altor acte necugetate făcute de adulți. Mi se pare fermecător că inspirația pentru acest roman a venit din folclor, moștenirea colectivă a fricilor și speranțelor. Folclorul nu a fost întotdeauna scris, și poveștile nu au fost gândite de o singură persoană. Ele au fost transmise prin viu grai și îmbogățite întotdeauna cu detalii. Putem spune, deci, că basmele și folclorul nu sunt ale unui eu izolat, ci ale unei comunități. În basme este vorba despre noi. Noi, cei care oricât de obosiți am fi, merită să alegem iar și iar să fim de partea binelui.
Dedic cartea aceasta copiilor care au fost uciși în decursul celor doi ani și jumătate, cât mi-a luat să o scriu (…) Că, dacă pentru ei a fost prea târziu, noi, adulții lumii anului 2025, vom găsi o cale să oprim masacrele, crimele de război și genocidele, salvând de la morți crunte alte generații de copii inocenți.
În loc de încheiere
Știu că acest roman-basm o să vă scoată din orice zonă de confort, dar pe cuvânt că merită! Pe Ramona Gabăr vreau să o felicit pentru curajul de a scrie despre subiecte atât de serioase, într-un registru lingvistic care provoacă cititorul. Îi mulțumesc că a ales o formă atât de frumoasă de a spune: am mai fost aici, alții au simțit ca tine, nu ești singur.
Și-apăi și pricepută fiind, o muiere cu grijă are să trăiască cât îi vieața, că-i mai slabă și de înger și la trup decât bărbatul. Chair având lângă dânsa om bun să-l pui pe rană, o pasc primejdiile la orișice pas, că unde îmblă singurică, o muiere tot cu spaimă îmblă, să n-o răstoarne în colbul drumului vreun nemernic, vreun bețiv sau, în vreme de război, vreun vrăjmaș.
Cartea a apărut în cadrul colecției N’autor, editura Nemira, în anul 2025 și este disponibilă aici. De la aceeași autoare, vă recomand și volumul de proză scurtă Stații, despre care am scris aici.
P.S: Nu uitați ca la următoarea comandă să puneți în coș și un autor român.
