Căci îmi duceam zilele în chip de oaie
Mâine eram veșnic leu – O călătorie în lumea schizofreniei
când toată ființa mea tânjea să vâneze pe-ntinsul savanei.
Și m-am lăsat dusă din țarc în ocol în staul
când au zis că așa-i cel mai bine pentru oi.
Știam că nu era.
Și știam că n-o să țină la nesfârșit.
Căci îmi duceam zilele în chip de oaie.
Dar mâine eram veșnic leu.
Nu m-am gândit niciodată cu ce mă ajută toate cărțile de ficțiune pe care le citesc; poate că o parte din mine a încercat întotdeauna să fugă de realitate și de concret sau poate că acesta a fost modul meu de încerca să învăț cum să fiu empatică cu cei din jur. Indiferent de motive, sunt adânc ancorată în ficțiune și nu mă îndoiesc de materialitatea acestui univers.
Mi s-a spus rar, dar cu greutate, că ar trebui să ies din zona mea de confort, așa că am decis să o fac în felul meu: în loc să o depășesc, am hotărât să îmi extind zona de confort — pentru că altfel nu aș vrea să pierd o zonă de liniște pe care am construit-o atât de greu. Am început să fac asta prin alegerea unei cărți pe care nu aș fi preferat-o în mod normal și așa am ajuns la Mâine eram veșnic leu.
Cartea este autobiografia autoarei care timp de 10 ani a suferit de schizofrenie și a luptat împotriva ei. Arnhild Lauveng explică pe larg nu numai universul suprarealist în care persoanele cu această afecțiune sunt nevoite să trăiască, ci și provocările unei vieți puse sub semnul unui diagnostic psihiatric. Interesant este faptul că după 10 ani de internări succesive, automutilare și agresivitate, autoarea reușește să înțeleagă și să se vindece de această boală. Aceasta își continuă studiile, devine psiholog clinician și trăiește o viață obișnuită.
Autoarea a fost diagnosticată cu schizofrenie în perioada adolescenței. Primul semn a fost pierderea identității și sentimentul că ea nu își mai aparține. Arnhild se îndoia de propria existență și simțea că este controlată din exerior. Au urmat apoi vocile, halucinațiile, iar la final diagnosticul cu care i s-a spus că va trebui să trăiască toată viața.
Lectura acestei cărți a fost foarte dificilă din punct de vedere emoțional pentru că este extrem, extrem de dureroasă. Autoarea încearcă să transmită mesajul că, în ciuda încercărilor oamenilor de a vindeca persoanele ce suferă de boli psihice, de cele mai multe ori ei rămân prizonieri într-o lume pe care nu și-o doresc, lucru care nu îi face cu nimic mai puțin oameni. Pe tot parcursul cărții am văzut doar o fetiță speriată și confuză ce încearcă să își recapete controlul asupra propriei vieți. Vindecarea pentru Arnhild a venit în momentul în care a primit ajutorul potrivit; aceasta avea nevoie să reușească din nou să creadă în planurile sale.
În mod normal, acesta ar fi momentul în care aș începe să vorbesc despre plusurile și minusurile acestei cărți. De data aceasta însă, îmi este imposibil să găsesc un punct slab pentru că nu pot critica procesul de vindecare al unei persoane care luptă pentru propria viață. În ceea ce privește avantajele, o să las doar un citat care m-a convins că este o carte pe care nu regret că am ales-o: Însă dacă ceva nu se înțelege, asta nu înseamnă că e de neînțeles. Înseamnă doar că trebuie să faci un efort mai mare ca să prinzi sensul.
În loc de concluzie, eu am trecut cartea direct în categoria must read. Deși ține de datoria noastră morală, este foarte greu să empatizăm sau să avem compasiune pentru lucrurile pe care nu reușim să le înțelegem. Mâine eram veșnic leu țintește fix acest punct și oferă o ocazie rară de a vedea din interior o luptă ce altfel ar putea părea de neînțeles.
P.S: Cartea mi-a amintit de un articol foarte interesant din revista DOR, ce prezintă modul în care s-a născut ideea pentru Noi împotriva noastră, un film despre schizofrenie.
