(…) m-aș vedea ca-n oglindă. Și-aș descoperi numai un om fără mamă. Mă lupt, de aceea, să păstrez distanța. Oricât de greu mi-ar fi, trebuie s-o fac, altfel nu pot merge mai departe. Și-o fac, gândindu-mă mereu la cât de colosal, de vechi și de fără sfârșit e clubul oamenilor fără mamă.
Deși primele ei cărți au fost de poezii, prima mea întâlnire cu Ioana Nicolaie a fost prin intermediul romanului Cartea Reghinei; apoi au urmat Tot înainte și Pelinul negru. Nu cred că trebuie să mai spun că m-am îndrăgostit iremediabil de poveștile Ioanei. Ea rămâne pentru mine un poet care își scrie poeziile în proză și este, cu siguranță, printre autorii mei români preferați.
Ca de obicei, Ioana Nicolaie reușește să cuprindă în carte o întreagă lume, atât interioară, cât si exterioară. Aceasta este formată dintr-o colecție de 25 de narațiuni autoreferențiale. Fiecare dintre ele relatează un moment din viața autoarei la diferite vârste. Un aspect care îmi place în mod deosebit la fiecare povestire este modul în care locurile în care se desfășoară acțiunile preiau din încărcătura emoțională a persoanelor implicate. Apare din nou magia Nordului în care autoarea și-a petrecut copilăria, dar și locuri precum Cișmigiu, Gara de Nord și Romexpo, care devin pline de semnificații prin trăirile pe care Ioana Nicolaie le asociază fiecărui spațiu.
Lucrul care m-a emoționat cel mai tare citind această carte, rămâne în continuare reprezentarea mamei, a cărei imagine este atât de puternică încât se reflectă sub diferite forme în toate cele 25 de povestiri.
O mamă tânără care stă în prag și își privește copiii. O mamă care își povestește visele. O mamă care își iubește neobosit fiecare dintre cei 12 copii.
Mama care se sacrifică fără să aștepte mulțumiri. Cea care știe cum se coace cozonacul și îți spune la telefon că secretul nu este temperatura cuptorului, ci cea a inimii. O mamă care urlă de durere. O mamă care trăiește o viață întreagă cu grija a 12 suflete împrăștiate peste tot în lume.
Pentru mine să citesc cartea Ioanei Nicolaie nu a fost un lucru ușor, pentru că deși nu este o lectură grea, este foarte apăsătoare. Mă copleșește să realizez că fiecare persoană din jurul meu poartă cu ea un ghem de trăiri și întâmplări pe care nu le cunosc, iar atunci când încerc să îmi formez o părere despre ea, este ca și cum aș aprecia un ocean privind doar suprafața acestuia. Cel mai tare mă emoționează, însă, imaginea mamei care mă face să mă întreb cum poate trăi un om fără pic de egoism, fără grijă de sine, cu grija constantă a celor 12 părți care s-au rupt din ceea ce era la început un întreg.
