Asta e adevărata experiență a libertății; să ai lucrul cel mai important din lume, fără a-l poseda.
Când eram mică eram atât de convinsă că nu îmi plac măslinele încât refuzam cu perseverență să le mai gust. Au trecut câțiva ani până să îmi dau seama că de fapt îmi plac atât de mult, încât acum se numără printre ceea ce aș mânca chiar și la ceas de noapte.
Cam asta s-a întâmplat și cu Paulo Coelho în cazul meu. Am fost atât de convinsă că nu îmi plac cărțile lui, încât nu le-am dat niciodată prea multe șanse. Totuși, printr-o întâmplare fericită, a ajuns la mine Unsprezece minute; o carte care m-a pus pe gânduri și pe care, în câteva cuvinte, aș descri-o ca fiind materializarea unor metafore despre viață, iubire, plăcere și sexualitate.
Maria este o tânără (dintr-un sat brazilian) care încearcă încă din copilărie să își găsească și să înțeleagă dragostea. Atunci când aceasta îi scapă printre degete, ea se convinge că iubirea nu este un lucru care merită căutat. Printr-o conjunctură nefavorabilă, Maria ajunge în Geneva, acolo unde, neavând prea multe alternative, ajunge să își vândă trupul; singurul lucru pe care îl deține și de care se poate folosi pentru a trăi.
Deși este mereu prinsă într-un vârtej de gânduri și emoții, ea rămâne totuși, în orice moment, o femeie rațională; lucru care face dificilă alegerea uneia dintre cele două drumuri care i se deschid: folosirea plăcerii sexuale pentru obținerea unei bunăstări materiale sau o (re)încercare de a înțelege dragostea și rolul pe care sexualitatea îl are în contextul acesteia.
Ideea titlului este și ea interesantă; faptul că viața nu se rezumă la unsprezece minute. Rămâne întrebarea, unsprezece minute de ce? Măcar pentru acest răspuns, merită să citești cartea.
Nu cred că trebuie să mai spun faptul că, Unsprezece minute nu este o carte pentru oamenii cu exces de puritate sau de judecată.
