Adevărul e că trebuie să suporţi viaţa şi s-o trăieşti. Dar cum s-o trăieşti, este o problemă. Sarcinile zilnice nu prezintă greutăţi. Voi deveni judecător de pace, cum era Ambrose (…). Nimeni n-o să bănuiască vreodată povara pe care o port pe umeri, n-o să-şi închipuie că în fiecare zi, obsedat de îndoială, îmi pun o întrebare fără răspuns: Rachel a fost nevinovată sau vinovată? Poate că şi asta o s-o aflu cândva.
Verișoara mea Rachel – Daphne du Maurier
Am spus că de cele mai multe ori judec cărțile după copertă, dar există și excepții, atunci când părerea cuiva despre o carte mă determină să o citesc indiferent de prejudecățile mele. În ultimul timp am preferat să citesc literatură contemporană și am încercat să cunosc cât mai mulți autori români. Verișoara mea Rachel este exemplul perfect al unei cărți pe care cel mai probabil nu aș fi ales-o în mod normal.
Verișoara mea Rachel este un roman scris la persoana I, din perspectiva lui Philip, un tânăr de 24 de ani, rămas orfan încă din copilărie. Acesta a fost crescut de vărul său, Ambrose Ashley, de care se simte extrem de atașat. Lucrurile se schimbă atunci când Ambrose, cu ocazia călătoriei sale în Italia, îi trimite o scrisoare lui Philip prin care îl anunță că a cunoscut-o pe tânăra și fascinanta Rachel cu care la scurt timp se și căsătorește. Cei doi decid să rămână o perioadă în Italia. În tot acest timp, Philip primește scrisori neobișnuite din partea lui Ambrose, a cărui stare de sănătate pare să se deteriorizeze. El moare, iar Philip este ulterior vizitat de Rachel la conacul acestuia din Anglia. Băiatul este atras de frumusețea și farmecul irezistibilei Rachel, însă există șansa ca aceasta să fi fost implicată în moartea unchiului său.
Contrar așteptărilor mele, acest roman este unul destul de sumbru și întunecat. Mi-au plăcut întotdeauna cărțile care au capacitatea să mă facă să simt lucruri și care nu îmi mențin doar atenția, ci și un anumit nivel de emoție ridicat. Pe parcursul întregului roman am avut întotdeauna sentimentul că trebuie să îmi fie teamă și nu aș știi să spun neapărat de cine sau de ce. Am fost îngrijorată, neliniștită, dar și curioasă și consider că acestea sunt exact stările pe care Daphne du Maurier a dorit să le transmită.
Ce mi-a plăcut mult la această carte este modul în care pare că tot universul se transformă în concordanță cu sentimentele tânărului Philip. Mi-a plăcut și faptul că autoarea știe care este limita pe care trebuie să o pună între cititori și personajele sale. Dacă pe Philip reușim să îl cunoaștem de aproape și să ne atașăm de el, pe Rachel pare că nu ajungem niciodată să o vedem cum este ea cu adevărat. Impresia pe care reușim să ne-o formăm este întotdeauna deformată de imaginile pe care Philip le proiectează asupra lui Rachel, dar și de acțiunile contradictorii ale acesteia.
Cu siguranță nu este un dezavantaj al romanului ceea ce urmează să spun, ci mai degrabă o părere personală. Mi-a fost foarte greu pe parcursul cărții să mă transpun într-o perioadă din trecut a Angliei și să reușesc să înțeleg rigorile și limitările acelor vremuri. Sunt convinsă că aici am pierdut puțin din farmecul cărții și poate au existat momente în care nu am reușit să înțeleg cu adevărat dramatismul anumitor situații.
O să închei cu motivul pentru care am decis să scriu despre această carte, care nu este neapărat una dintre preferate, dar nici o dezamăgire. Mi s-a părut interesant să citesc în mod indirect despre ceea ce de mult timp încerc să accept în viața reală: faptul că nu toate lucrurile sunt clare, de aici și frica mea irațională și copleșitoare de a lua decizii. Pentru că deși pare nedrept, în fiecare zi suntem puși în fața faptului de a decide, chiar dacă informațiile pe care le avem sunt mereu subiective, incomplete și cel mai probabil greșite.
P.S: Am aflat că există și un film după această carte pe care cred că o să îl urmăresc și eu. Având în vedere acțiunea cărții, cred că trebuie să fie destul de interesant.
