De îndată ce am început să creionez un portret mai nuanțat al făptașului, cu toții și-au întors privirile în altă parte. Oamenilor nu le place când categoriile lor despre bine și rău ajung să se clatine și sunt confruntați cu faptul că până și răul personificat are o față umană. Latura lui nu a căzut din cer, nimeni nu se naște pe lume direct monstru. Toți devenim ceea ce suntem prin contacul nostru cu lumea și cu ceilalți oameni.”
Cu siguranță că 3096 de zile este o carte care nu doar că te scoate din zona de confort, ci te duce atât de departe de ea, încât zona de confort rămâne un punct mic, cât urma unui creion pe o foaie.
Cartea urmărește povestea de viață a autoarei, care la vârsta de 10 ani a fost răpită și apoi ținută în captivitate timp de 8 ani. În drumul ei spre școală, micuța Natascha, este urcată cu forța într-o furgonetă albă și dusă într-o pivniță de nici 5 metri pătrați. Aceasta va fi locul în care va trăi în următoarele 3096 de zile. În timpul captivității este supusă unor chinuri fizice și psihice cărora pare imposibil ca cineva să le supraviețuiască. La vârsta de 18 ani, Natascha își respectă promisiunea pe care și-a făcut-o când era încă un copil; aceea că într-o zi va fi liberă.
Mereu am spus că nu înțeleg plăcerea de a urmări filme de groază, pentru că pot face ca lucruri sau acțiuni banale să genereze brusc teamă în mintea noastră. Probabil că asta ar trebui să se întrebe oricine înainte să citească această carte; de ce ai citi ceva atât de dur și de cutremurător, care teoretic nu are cum să te facă să te simți mai bine (sau în siguranță) într-o lume despre care oricum avem o imagine destul de fragilă?
O să încep: în primul rând pentru că Natascha este un exemplu incredibil despre cum mintea umană se poate adapta celor mai groaznice situații, făcând tot ceea ce poate pentru a supraviețui. Este bine să realizezi că avem un fel de pilot automat care ne ajută chiar și în cele mai grele momente.
Ce m-a impresionat cel mai mult în schimb, este modul în care autoarea povestește totul fără a dori să fie compătimită. Nu vrea să rămână o victimă și cumva asta transmite prin fiecare pagină a cărții ei. Probabil este și unul dintre lucrurile care au ajutat-o să supraviețuiască unei experiențe atât de groaznice. Mai este și modul obiectiv în care analizează fiecare gest al bărbatului care a răpit-o; descrie totul mai obiectiv decât aș reuși să o fac eu după ce i-am citit povestea.
În altă ordine de idei, cartea mi-a confirmat că indiferent dacă este vorba de o experiență pozitivă sau negativă, cel care a trăit-o are tot dreptul să se raporteze la aceasta așa cum își dorește. Este de-a dreptul trist că reacția oamenilor este una negativă atunci când ne (re)trăim experiențele diferit de modul în care se așteaptă ei să o facem.
P.S: Există și un film pe care de abia aștept să îl urmăresc.
