Mult timp am presupus că un virus va fi cel care ne va distruge pe toți, că omenirea va fi doborâtă de ceva deopotrivă mult mai mare și mult mai mic decât noi înșine. Acum îmi dau seama că am greșit […] Unii dintre noi vor muri, însă alții vor continua să facă ce-am făcut întotdeauna, vor merge orbește, făcând ce ne determină firea noastră să facem, tăcuți, enigmatici și de neoprit în înaintarea noastră.
Către paradis, P. 728
Printre toți autorii pe care am avut ocazia să îi citesc de-a lungul timpului, trebuie să recunosc că Hanya Yanagihara ocupă unul dintre cele mai importante locuri. Da, îmi place de ea pentru modul în care scrie și da, îmi place și pentru că în toate interviurile ei pare să emane un fel de încredere în forța ideilor sale, dar cel mai mult îmi place pentru că ea a reușit să scrie romanul meu preferat din toate timpurile: O viață măruntă. Iubesc această carte, cu toată lumina și tristețea ei și la trei ani după ce am citit-o, încă nu am curaj să scriu despre ea.
Când am aflat despre Către paradis am fost aproape convinsă că va fi următoarea carte care o să impresioneze, lăsându-mă în lacrimi și cu inima frântă. Nu a fost așa. Mai mult decât atât, m-a lăsat și total nehotărâtă. De obicei îmi este foarte ușor să spun dacă mi-a plăcut sau nu o carte și nu mi se se întâmplă să rămân într-o zonă de mijloc așa cum sunt acum; mi-a plăcut foarte mult și în același timp nu m-a atins. Dar să începem, cumva, cu începutul.
Primul lucru care te uimește la carte este mărimea, aceasta având 782 de pagini. Pentru mine a fost un motiv de încântare, dar sunt sigură că poate fi și ușor descurajant. Cum toate cărțile autoarei sunt la fel de lungi, deja am înțeles că Hanya are propriul mod de a scrie, iar puterea cărților sale vine fix din abilitatea ei de a construi lumi întregi, lucru pe care nu îl poți face într-o sută de pagini.
Pe scurt, cartea este împărțită în trei părți și relatează întâmplări care au loc pe parcursul a aproximativ 200 de ani. Povestea începe în secolul XIX, într-o variantă imaginară a Americii, în care orașul New York este unul dintre Statele Libere în care se presupune că oamenii pot face propriile alegeri în ceea ce privește viața și iubirea. În această lume trăiește David, un băiat care se opune logodnei cu un pretendent bogat, el fiind atras de un profesor de muzică modest.
Acțiunea se mută apoi în Manhattan, unde, cu un secol mai târziu, SIDA face ravagii. Aici, un tânăr trăiește cu partenerul său, un bărbat mai în vârstă, față de care este nevoit să ascundă povestea familiei sale. Ultima parte a romanului se desfășoară în anul 2093, într-o lume în care pandemiile și bolile au dus la instituirea unui regim totalitar. Este o lume în care viețile oamenilor au fost reduse la existențe anoste, iar în mijlocul acestor evenimente o avem pe Charlie, nepoata unui om de știință care încearcă să înțeleagă lumea în care este nevoită să trăiască.
Către paradis este o carte care vorbește despre inegalitățile sociale, sărăcie, rasism și naționalism, dar și despre percepția oamenilor despre ceea ce înseamnă ideea de familie și nevoia de a proteja oamenii și lucrurile pe care le iubim. Autoarea are un talent extraordinar în modul în care reușește să exploateze anumite emoții și sentimente, iar modul în care reușește să capteze în această carte neputința și eșecul, este de-a dreptul tulburător.
Cu toate că în fiecare dintre cele trei părți atenția parte concentrată pe existența unui cuplu, relațiile dintre aceștia nu sunt decât un mijloc prin care Hanya încearcă să construiască și să spună povestea unei societăți bolnave, în care oamenii au aspirația de a construi un fel de paradis terestru, o dorință nobilă, dar absurdă, care duce la o durere teribilă.
Problema cu tinderea spre ideal e că definițiile se schimbă, și ajungi să-ți dai seama că țelul pe care l-ai urmărit tot timpul n-a fost un adevăr unic, ci o serie de așteptări determinate de context. Dispare contextul, dispar și acele așteptări, și devii din nou doar un nimic.
Către paradis, P. 295
Concluzia mea despre această carte este că nu e o alegere ușoară și nu o recomand neapărat, dar nici nu pot să nu îi recunosc valoarea care stă în întregime în talentul de a scrie al autoarei. De un lucru sunt însă sigură; nu sunt de acord deloc cu ideea că romanul ar fi trebuit sa fie mai concis. Din punctul meu de vedere, dimensiunea care îi permite să conțină un întreg univers, este exact lucrul care îl salvează.
