Se așează pe un balot de paie și se uită la ea. Femela se apleacă și bea apă, încet. Nu se uită la el deloc. Teama e viața ei, se gândește. Știe că o poate crește, are voie. Știe că există atâția oameni care cresc exemplarele acasă și le mănâncă pe bucăți, cât sunt încă vii. Susțin că astfel carnea este mai savuroasă, foarte fragedă. Deja există pe piață manuale cu instrucțiuni pentru cum, când și unde să tai pentru ca exemplarul tău să nu moară prea repede.
Noi, carnivorii – Agustina Bazterrica
Noi, carnivorii sau încă un roman care se salvează cu finalul.
Am ajuns la această carte pentru că era foarte prezentă pe Instagram, însoțită de păreri extrem de bune. M-a încurajat și coperta. În plus, nu mai citisem un “thriller, mistery, dystopia, horror” de foarte mult timp, așa că iată părerea mea.
Premisa de la care pornește autoarea este atât de tulburătoare și incomodă, încât cartea se anunță în mod automat un succes pentru genul pe care îl reprezintă. Un virus mortal și foarte contagios a infectat toate animalele, ducând la dispariția acestora și la interzicerea consumului de carne animală. După un timp, apare conceptul de carne specială – carne obținută prin creșterea și sacrificarea oamenilor, folosindu-se aceleași practici aplicate în trecut asupra animalelor. Așa iau naștere fermele de oameni, înmulțirea controlată, cercetările privind cel mai rapid mijloc de creștere, ș.a. Nu o să intru în prea multe detalii, pentru că în acestea stă toată puterea cărții.
Povestea este spusă din perspectiva lui Marcos, director adjunct al unui abator. Aflat într-un impas în relația de cuplu, fără un alt membru al familiei apropiat și cu drama pierderii singurului copil, bărbatul este oripilat de lumea în care trăiește, încercând să supraviețuiască atrocităților din jur.
Eu nu am prea multe de spus despre această carte și nu pentru că m-ar fi lăsat fără cuvinte. Ideea de bază mi s-a părut foarte bună. Deși are câteva lucruri cărora nu le-am găsit neapărat logica, autoarea vine cu o abundență de imagini șocante, astfel încât nu am avut timp să îmi pun prea multe întrebări și am mers înainte.
De la început până la final, romanul este un lung șir de dovezi ale modului în care oamenii se pot adapta la situații pe care în condiții normale le-ar considera de neimaginat. Nu știu dacă este vorba despre dezumanizare. Cred că oamenii sunt experți în a-și spune tot felul de minciuni pentru a se simți puțin mai bine atunci când pun capul pe pernă. Dar este, cu siguranță, despre cruzime și despre modul în care propriile nevoi o să conteze întotdeauna suficient de mult încât să închidem ochii și să ne bucurăm că nu suntem noi cei aflați în ipostazele cumplite.
Ceea ce mi-a plăcut mult este că autoarea nu încearcă să îndulcească situația, nu creează personaje-eroi și nu scutește cititorul de detalii. Finalul este și el câștigătorul unei steluțe și al unui didn’t see that coming răspicat.
În concluzie, cartea merită citită. Aș mai spune ceva și despre faptul că nici consumul de carne animală nu ne face cu mult mai buni în prezent, dar tocmai ce vorbeam mai sus despre modul în care închidem ochii în fața lucrurilor pe care nu ne face plăcere să le vedem sau să le recunoaștem.
