Noi nu căutăm fericirea, cum am crede, ci familiaritatea.
***
Toți părem dezirabili de departe…și toți ascundem defecte insuportabile, suntem stricați până în măduva oaselor. Te strică de când ești mic și apoi ori rămâi așa stricat și inconștient, ori lupți toată viața să te repari. Totul e să începi să-ți dai seama de asta.
Prima mea întâlnire cu Petronela Rotar a fost prin intermediul cărții Privind înăuntru, care nu numai că nu mi-a plăcut, dar m-a făcut pentru mult timp să evit alte cărți ale autoarei. Ca să rămână lucrurile clare, nu mi-a plăcut pentru că nu am rezonat deloc cu Petronela Rotar; de multe ori mi-a transmis ideea că tot universul se învârte în jurul ei și am văzut o tendință constantă a acesteia de a generaliza mult prea rapid.
Pentru că și autorii merită o a doua șanșă, luna trecută am cumpărat cartea Orbi, despre care nu pot spune că mi-a scos inima din piept și a așezat-o apoi la loc. Totuși, deși aș încadra această carte la literatură de consum, citirea ei s-a concretizat în câteva paragrafe marcate ca de recitit și în câteva idei sănătoase pe care cred că nu ar strica să le avem cât mai mulți dintre noi.
Cartea pornește de la o idee care mie nu încetează să îmi placă: adulți disfuncționali, relații toxice și măsura în care toate acestea sunt rezultatul unor copilării nefericite. Este prezentată povestea Alexei, o femeie care pe cât de bine se descurcă în plan profesional, pe atât de puțin reușește să stabilească relații sănătoase cu oamenii din jurul ei. Toată relatarea este focalizată pe ultima relație a acesteia, care pare să fie atât de dezastruoasă și de bolnavă, încât cuprinde toate problemele Alexei la un loc.
Mi-a plăcut că una dintre ideile centrale ale cărții este importanța terapiei și modul în care aceasta ne poate ajuta să înțelegem impactul pe care anumite evenimente din trecut l-a avut asupra noastră. Mi-a plăcut că planurile temporale alternează – mi se pare că este o metaforă bună pentru faptul că atunci când suferim pentru lucruri din trecut, tindem să trăim tot acolo și reușim cu greu să ne ancorăm în prezent. Mi-a plăcut și faptul că vindecarea nu este prezentată ca fiind un proces ușor; Alexa nu se trezește pur și simplu cu soarele bătându-i în geam, păsări cântând și inima ușoară. Vindecarea este un proces de durată, ce începe cu o decizie și se continuă doar cu foarte multă hotărâre și suferință.
Ce nu mi-a plăcut este faptul că scrisul este ușor neîngrijit; are lipsuri și nu mă refer aici doar la greșelile de tipar. Nu îmi place nici că multe aspecte îi sunt servite cititorului pe tavă, în loc să îl invite la conștientizarea acestora și la o implicare mai activă în încercarea de a (le) înțelege.
Mi-a plăcut, nu mi-a plăcut, habar nu am. Concluzia este că orice aș face, nu reușesc deloc să o simpatizez pe autoarea Petronela Rotar și nu mă refer aici la cine este ea în viața ei de zi cu zi. Probabil mai am nevoie să citesc încă o carte pentru a-mi da seama ce anume din personajele sau modul ei de a scrie nu reușește deloc să mă convingă. Până atunci, să nu uităm că fiecare dintre noi are nevoie să îsi depășească propriul trecut și chiar dacă este greu să ne oferim înțelegere între noi, putem întotdeauna să le dăm celor din jurul nostru timpul și spațiul de care au nevoie.
