Am citit Balul nebunelor mai mult ca pe o scurtă lecție de istorie și mi-a plăcut mult să aflu că de fapt romanul are la bază realitatea secolului al XIX-lea.
Citind romanul am avut constant o stare de disconfort; toate imaginile pe care mi le-am creat în minte au fost întunecate și sumbre, iar universul din cadrul cărții l-am simțit ca fiind rece și dezolant.
În mai puțin de 200 de pagini ni se prezintă sanatoriul Pitié-Salpêtrière, folosit în acea perioadă pentru a interna femeile considerate “isterice”. Acestea erau închise și folosite ca material de studiu de către doctorul Charcot în încercarea de a identifica cauzele și remediul pentru această afecțiune considerată exclusiv o boală a femeilor. Mai mult decât atât, cele câteva personaje feminine alese cu grijă, ne arată o perioadă lipsită de echilibru în care din punct de vedere social, femeile erau inferioare bărbaților. Nu o să scriu prea multe despre acest subiect, fiind evident că egalitatea este o stare de normalitate și nu un subiect care trebuie explicat.
În luna februarie, pentru sărbătoarea Mi-Carême, în cadrul sanatoriului era organizat un bal la care, alături de “isterice”, doar cei mai norocoși bărbați din sociatate erau invitați să participe. Faptul că evenimentul atrăgea interesul tuturor celor invitați nu este de mirare având în vedere că acele femei erau privite ca fiind ființe anormale, iar universul închis din jurul lor avea în mintea fiecărui bărbat o imagine diferită, stârnind astfel curiozitatea.
Concluzia mea este că nu e o lectură care o să îți dea neapărat o stare de bine, dar este suficient de interesantă cât să îți mențină atenția.
Mai multe informații despre balul nebunelor pot fi citite aici.
Atât de faine impresiile, încât ma simt absolut pregătită sa o cumpăr.
Mă bucur mult că te-am făcut curioasă. De abia aștept să aud și părerea ta după ce o să o citești.