Și îmi mai spune această Erika că nu-i după mine, că arta trebuie să fie mereu coerentă, ca o formulă matematică închisă în propria completitudine, fără erori, fără omisiuni. Răspund că-i detest perfecționismul și-i reamintesc că suntem totuși într-un vis și că de fapt eu nu am scris nimic despre tot ce a avut loc până acum.
Am eu un sentiment că dacă acesta ar fi romanul meu, m-aș sătura să citesc toate recenziile în care este comparat cu Fahrenheit 451, de Ray Bradbury. Dar nu este romanul meu, așa că o să spun și eu. Da, lumea imaginată de Mihai Șteț pare opusul societății distopice din cartea lui Bradbury, în care cărțile sunt interzise. Și dacă spuneam atunci când am citit Fahrenheit 451 că premisa de la care pornește romanul merita o poveste mai bine dezvoltată, cam aceeași a fost și părerea mea inițială despre romanul lui Mihai Șteț. Spun inițială pentru că ea s-a schimbat în momentul în care am înțeles că nu citeam romanul în cheia potrivită. Dar, după cum se spune, să începem cu începutul.
Deci care este povestea?
Uite o lume în care peste noapte, omenirea o ia razna. Toți devin cititori avizi, atât de însetați de lectură încât sunt dispuși să recurgă la orice fărădelege pentru a-și potoli pofta de a citi; violență, crimă, furt, abuz, totul în numele lecturii.
Distopie sau utopie?
Am fi tentați să spunem asta da lume utopică, dar lucrurile nu stau chiar așa. Într-un astfel de univers, scriitorii ajung închiși în lagăre și sunt obligați să scrie zilnic. Cantitatea și calitatea cărților care ajung la un public a cărui poftă este cu greu satisfăcută, determină dacă scriitorii mor sau trăiesc. Așa începe un spectacol al unui univers absurd, în care setea de cultură ajunge să fie o nouă față a răului.
Cum m-am înțeles eu cu acest roman
Mărturisesc că, inițial, mi s-a părut cam sec. Premisa bună, dar noua lume prea puțin explicată. Îmi doream să înțeleg mai bine de unde a apărut această sete bruscă de lectură. Nu am înțeles de ce protagonistul nostru, atunci când vede că un posesor de carte este jefuit în plină stradă sau că librăriile sunt devastate de oameni ce își doresc cărți cu ardoare, nu își pune mai multe întrebări. Pe acest personaj, care este la rândul său un scriitor, l-am etichetat ca fiind de un cinism revoltător, lucru care m-a făcut să mi se pară și puțin cam slab dezvoltată premisa cărții. Însă, în timp ce citeam, am început să simt din ce în ce mai tare absurdul situației și umorul cu care este interpretată această nouă manifestare a răului. Scriitorii care în loc să jubileze în fața unui public atât de numeros, sunt de fapt exploatați și înrobiți. Devin slugi ale unei societăți în care viețile lor nu mai contează, ci doar cifrele: numărul de pagini scrise și numărul de cititori satisfăcuți.
Sunt o lighioană, o javră, un nemernic, un nenorocit, un parșiv, un egoist, o viperă, un boa, un meschin. Demonul, monstrul, moroiul, vampirul sunt eu, eu, eu.
Acesta este momentul în care am realizat că îmi concentram atenția în direcția greșită, și anume pe oamenii de rând, în loc să fiu mai atentă la drama scriitorilor. Așa am acceptat un pact cu autorul: anumite lucruri nu se explică în acest roman, dar în schimb primim o metaforă splendidă despre scriitori și actul creației.
Cum sunt scriitorii (în acest univers)
În primul rând, închiși în lagăre, în care fiecare zi este dedicată scrisului. Scriitorii sunt în slujba cititorului, supuși voinței și puterii lor de consum. Ei nu mai au o altă viață, nu se mai privesc altfel decât ca pe niște umili servitori ai cititorilor. În acest nou univers, pentru un scriitor, a nu fi citit de public înseamnă moarte. Scriitorii sunt, la rândul lor, de mai multe tipuri: de la genii la scriitori lipsiți de originalitate, de la scriitori celebri la necunoscuți, naivi sau calculați, serioși sau neglijenți.
Relațiile care se stabilesc între ei sunt și ele deosebit de interesante. Lagărele de scriere îți dau sentimentul unei arene, în care scriitorii nu par să aibă prea multă milă unul pentru celălalt, pentru că înțeleg cum fiecare este responsabil pentru propria supraviețuire. Este și puțină iubire în acest roman, precum și un fel de prietenie sinceră și firavă, dar nu cât să salveze pe cineva.
Mă întreb cât de departe pot merge cu gândul că toată această întruchipare a lagărelor și a unei vieți închinate scrisului, nu este decât o metaforă a ceea ce înseamnă a fi scriitor. Dacă a fi scriitor este ca o nevoie cu care fie te naști, fie o dobândești pe parcurs, dar de care nu mai poți scăpa, atunci viața fiecărui scriitor este o închisoare. Fiecare zi este dedicată scrisului și închinată cititorilor. Iar faptul că nu mai este citit, poate însemna, metaforic, moartea. Câți scriitori nu au murit, de câți nu a mai auzit nimeni nimic? Uite că, cititorii au drept de viață și de moarte asupra scriitorilor. Mai există un aspect interesant în carte, și anume acela că scriitorii ajung să se canibalizeze. După ce un scriitor moare, alții se hrănesc din el, reușind să trăiască mai departe. O fi și asta o metaforă? După cum spuneam, nu știu cât de departe ar trebui să merg cu interpretările. Un lucru, în schimb, este cert: Mihai Șteț are umor. Se vede în modul în care scrie și nu se sfiește deloc să apeleze la el, chiar și în cele mai sumbre momente.
Tatăl nostru care ești în ceruri, sfințească-se numele Tău. Vie împărăția Ta. Facă-se voia Ta, precum în cer așa și pe Pământ. Cartea noastră cea de toate zilele, dă-ne-o nouă astăzi, ca să învățăm și singuri să ne iertăm greșelile și să-i învățăm și pe alții s-o facă, dacă tot suntem puși pe învățat. Și nu ne duce pe noi în ispită, să ne-apucăm de prostii și să nu citim, ci ne ține lipiți de cartea aceea, bună, rea, lungă, scurtă, cum o fi. Că a Ta-i împărăția, ș-ale Tale sunt mallurile și băncile și bisericile și cinematografele și supermarketurile și aeroporturile și tot ce vrei Tu. Dar poți să le păstrezi pe acestea toate. Mie doar dă-mi cunoaștere și fă-mă să înțeleg, cât de mult sau cât de cât. Amin!
Un fel de concluzie
Acesta este modul în care a ajuns la mine acest roman și pot spune că m-am distrat – chiar dacă e un termen prost ales având în vedere atrocitățile romanului – alături de protagonist. I-am adoptat într-un final felul cinic de a vedea lucrurile și m-am lăsat amuzată de absurdul unui univers atât de frumos în teorie, dar foarte sumbru în practică.
P.S: Nu uitați ca la următoarea comandă să puneți în coș și un autor român.
