Soarele apunea undeva, nevăzut, dincolo de blocurile înalte ale orașului. Pe străzi rămânea doar lumina intensă și roșie, schimbându-se de la clipă la clipă. Ceva neliniștitor și nefiresc pe care-l purtam în noi fără să știm și care ni se părea că e-n jur, venind din toate părțile, ca lumina risipită în seara gata să-înceapă.
Pe Gabriela Adameșteanu am descoperit-o de abia acum, prin intermediul romanului Drumul egal al fiecărei zile. Trebuie să spun de la început că, este unul dintre romanele în fața căruia îmi pierd cuvintele. Citindu-l, m-am pierdut fie în lirismul discursului, fie în trăirile eroinei, realizând la final că am citit de fapt o capodoperă a subtilității; o cronică a unui regim sufocant, nemilos, greu ca plumbul, îngrămădit și reflectat în destinul unei tinere, a cărei singură dorință este aceea de a merge înainte.
Am găsit în cartea Gabrielei Adameșteanu unul dintre cele mai puternice și complexe personaje feminine, o eroină de care m-am atașat și de care m-am despărțit cu greu. I-am urmărit copilăria, adolescența și am însoțit-o într-un proces complex de maturizare. Am simțit-o întotdeauna anxioasă, pesimistă, încordată, în gardă, așteptând să se întâmple ceva nenumit și neînțeles – o așteptare obsesivă și epuizantă. Pentru că am urmărit un întreg univers prin ochii ei, nu o să pot vorbi despre roman fără să vă spun o parte din povestea Letiției Branea.
Letiția locuiește ani întregi într-o singură cameră, împreună cu mama, Margareta, și unchiul Ion. Cu un tată absent, pus în arest pentru cercetări, iar apoi dispărut, unchiul Ion – modelul intelectualului, profesor idealist care încearcă să nu se supună sistemului, dar care este rapid marginalizat – ia locul tatălui, devenind vocea paternă ce se infiltrează în interiorul Letiției, influențând-o pentru tot restul vieții.
Copilăria Letiției este marcată de temerile și judecățile celor doi adulți, rămânând cu un spațiu foarte îngust în care să poată evolua și în care să poată deveni. Mama o urmărește cu grijă, fiind atentă să nu cadă în patimi „ca taică-său”, iar unchiul Ion îi inhibă dezvoltarea, privind-o dezgustat şi dezamăgit în momentul în care Letiția începe să se descopere, privindu-se admirativ în oglindă, dorind să iasă cu fetele în oraș și să se înțeleagă prin interacțiunea cu ceilalți.
O urmărim așadar pe Letiția în devenirea sa dintr-o fetiță-parte a unei familii nefericite, într-o elevă la un liceu din provincie, iar ulterior o studentă în capitala țării. Printre alte fete, tinere studente, inteligente, a căror singură confirmare a existenței pare a fi găsirea unui bărbat, o vedem pe Letiția care desface lumea în zeci de bucătele, analizează și se întreabă, observă și este atentă. În camere de cămin mici, printre borcane, reșouri, dresuri rupte, relatii ratate, temeri de sarcini nedorite, eroina noastră încearcă să se desprindă de trecut și să își construiască un viitor. Ea realizează cu dezamăgire, că a preluat deja gesturile și atitudinea mamei: Da, bună seara, spuneam regăsind dintr-o dată vocea asprită a mamei și judecățile unchiului.
Să se salveze prin educație și prin iubire, pare a fi ceea ce Letiția încearcă, rămânând întotdeauna conștientă de lumea și regimul în care trăiește. Chiar și în momentul în care se îndrăgostește, aceasta prelucrează în mintea sa fiecare element concret al realității. Ea nu se pune în nicio clipă în poziția victimei, ba chiar își recunoaște micimea caracterului atunci când își pune la îndoială anumite decizii.
O scenă extraordinară, pe care o voi purta cu mine, este cea a morții și înmormântării unchiului Ion. Devenind un subsitut al tatălui în viața Letiției, acesta trebuie să dispară pentru a face loc întoarcerii tatălui biologic. Altfel, cei doi bărbăți, două prezențe atât de pregnante și puternice, nu ar putea exista concomitent în universul tinerei fete.
În ceea ce privește stilul în care este scris, romanul este frumos ca o poezie, cuvintele se împletesc firesc, zilele curg neîncetat, nu se întâmplă nimic deosebit, dar totuși, adevărate lumi interioare și exterioare se creează și se destramă: Fără el, orașul se însănătoșea încet. Neliniștea se scurgea undeva, în adânc, de pe străzi și de pe fețele oamenilor. Lumea se neutralizase, aerul se stabiliza în jurul meu și mă lăsa să mă mișc prin el cu nepăsare și siguranță.
Trebuie citit.
