Am turuit toate astea, eșecurile mele s-au îngrămădit în câteva propoziții, ce chestie, cât de ușor le-am comprimat în cuvinte și cât de greu atârnă ele în capul meu!
Oameni mari, un (posibil) refren al generației 30+, Maria Orban
De parcă viața de zi cu zi nu ar fi suficientă, am o plăcere (aproape) obsesivă pentru cărțile incomode; cărțile care nu te menajează și nu încearcă să recompună realitatea în favoarea confortului cititorului. Altfel spus, îmi plac cărțile triste pentru că mă fac să simt.
Oameni mari este un roman care m-a cucerit prin naturalețe. Autoarea nu forțează lucrurile să se întâmple, astfel că ele curg firesc; o calitate pe care eu o apreciez întotdeauna la o carte. Altfel spus, într-o după amiază mi-am propus să citesc maxim 20 de pagini, dar m-am văzut după câteva ore cu câteva pagini rămase și cu foarte multe pasaje marcate pentru recitit.
Narațiunea este la persoana I, acțiunile fiind privite prin ochii Rucsandrei, protagonista acestui roman. Aceasta este profesoară la un liceu din Brașov, are 36 de ani și urmează să divorțeze. Dacă vi se pare că povestea nu pare deloc deosebită este pentru că nici nu își propune să fie. Farmecul cărții constă în faptul că atât viața Rucsandrei ca întreg, cât și fragmente din aceasta, pot reprezenta cu ușurință povestea unei femei obișnuite din România zilelor noastre. Acest lucru justifică în mod clar propunerea autoarei de a privi această carte ca pe un (posibil) refren al generației 30+.
Rucsandra a crescut într-o familie în care mama sa a confundat iubirea cu supunerea în fața tatălui, care este departe de a fi un soț sau un părinte model. În lipsa unui exemplu din familie, Rucsandra încearcă să își construiască o viață proprie, căutând un tipar diferit pentru bărbatul pe care ar putea să îl iubească.
Din păcate aceasta termină prin a alege o persoană la fel de indisponibilă din punct de vedere emoțional. De la începutul până la finalul romanului am putut să simt oboseala protagonistei, vulnerabilitatea, fragilitatea și frica de a accepta că trăiește o viață care nu se mai află sub controlul său.
Nu știu dacă este o comparație corectă sau nu, dar Rucsandra mi-a amintit puțin și de eroinele Laviniei Braniște, ceea ce pentru mine este un mare avantaj, având în vedere că sunt deja un fan declarat al personajelor feminine create de aceasta. În ceea ce privește modul prin care Maria Orban își compune personajele, am observat că aceasta le plasează în diferite contexte alături de anumite melodii sau artiști, lăsând cititorilor libertatea de a analiza și de a recrea de unii singuri imaginea acestora.
Un posibil minus al acestei cărți ar putea fi faptul că deși tratează teme destul de grele, nu le analizează într-un mod minuțios. Am înțeles totuși, că stările și trăirile personajelor sunt privite prin ochii unui om simplu, firav din punct de vedere emoțional, care se străduiește să se cunoască cât mai bine pe sine, încercând în același timp să îi înțeleagă pe ceilalți. Lucru deloc ușor, așa cum fiecare dintre noi poate confirma din experiența personală.
Pentru că am recunoscut încă de la început că acesta este mai degrabă un blog al recenziilor emoționale, o să închei prin a spune că romanul mi-a amintit de multe dintre fricile cu care trăiesc și fără de care nu aș mai știi cine sunt. Așa că poate sunt ușor subiectivă, dar chiar cred că Oameni mari este un roman bun ce poate fi recomandat cu ușurință.
P.S: Recomand colecția de literatură română contemporană n’autor de la editura Nemira. Au câteva titluri cu adevărat interesante.
