Maică-mea chiar e o piatră tare și albastră, pe alocuri prețioasă. Numai că oamenilor, curios lucru, Zamfira li s-a părut un nume lung și i-au zis Fira. Nu și Mamana, ea a ținut mereu la lucrul mîinilor, picioarelor șî întrepicioarelor ei. A iubit-o mereu pe mama, dar n-a plăcut-o cine știe ce. Asta ar fi trebuit să fie o lecție pentru mine în ce privește dragostea și relațiile indisolubile.
Ophanim este un roman care mi-a fost recomandat cu foarte multă încredere de către două persoane, care nu numai că au avut dreptate că este o frumusețe de carte, ba chiar am ajuns să mă îndrăgostesc de ea – de carte și, în mod indirect, de gândurile Anei Barton. Curios este că, acum la final, n-aș avea foarte mult curaj să recomand romanul mai departe, pentru că sunt conștientă că poate fi la fel de ușor respins de cititori. Mai ales de către cei înclinați să caute acțiune sau o structură clară a cărților pe care le citesc. Ophanim este un roman fără capitole. Fără dialog. Fără descrieri. Până la urmă, ce a vrut să spună autoarea? Care e începutul și care e sfârșitul lui Ophanim? Să citești acest roman este ca și cum cineva s-ar așeza cu tine la masă și ar începe să își povestească viața. Un șir neîntrerupt de gânduri care se leagă și curg, iar tu ești doar un martor tăcut. Depinde de fiecare până unde (și cât) are răbdare să asculte.
Cine este Ophanim?
O femeie naște și îi pune fiului său numele Ophanim. Nu cred că e nevoie de mai mult pentru a te întreba cine este această femeie? De unde vine? Ce fel de viață are?
Cartea este povestită din perspectiva fiului, adult acum, care își iubește mama și bunica în mod necondiționat. Ele devin pentru cititor Mamifera și Mamana, două femei pe umerii cărora pare că stă așezat întreg universul. Atipice și puternice, cu un mod unic de a trăi viața și de a percepe lumea, mama și bunica devin stâlpii de rezistență ai existenței băiatului. Romanul se deschide cu rememorări din copilăria lui Ophanim, în care prezentul personajului-narator este modelat și influențat de forța persistentă a trecutului.
Ce este un Ophanim?
Dacă ești o persoană a cărei relație cu religia nu este foarte bine conturată, poate că titlul nu-ți va spune prea multe. Dacă, în schimb, știi ce este un Ophanim, atunci poți fi influențat de conotația religioasă pe care o poartă. Un Ophanim este un înger de rang înalt, asociat cu tronul lui Dumnezeu. În tradiția creștină și iudaică, un Ophanim face parte din ierarhia cerească, alături de Serafimi și Heruvimi. Ei sunt reprezentați ca roți pline de ochi, care simbolizează cunoașterea absolută, dar și condamnarea să nu doarmă niciodată. Alegerea acestui nume pentru personajul principal are rolul de a sugera viziunea și capacitatea sa aparte de observație, iar aici cred că se oprește partea religioasă.
Mamifera are o relație divină cu toate cuvintele. Le iubește atît de mult, le venerează chiar, încît pentru ea niciunul nu e în sine urît sau prost, doar alăturarea poate deveni problematică, iar alăturarea este exclusiv meritul sau vina omului, zice ea.
Ophanim are darul și blestemul de a auzi totul, lucru care nu îl lasă să doarmă, dar îl și face să înțeleagă oamenii și lumea, într-un mod în care poate că noi, ceilalți, am avea nevoie de mai multe vieți pentru a o face. Recunosc că, Mamifera este un personaj atât de fascinant, încât de multe ori am uitat de Ophanim, deși, teoretic, viața și amintirile lui sunt cele povestite. Totuși, nu mă simt vinovată pentru asta pentru că și Ophanim pare să se considere doar un personaj secundar în propria viață, lăsând rolurile principale pentru bunică și mamă.
Dar și ei, părinții, ar avea nevoie să le povestească cineva cum sîntem noi după ce-am plecat de lîngă ei și ne văd doar din cînd în cînd și poate de-aia cei mai mulți părinți rămîn cu imaginea copiilor lor cînd au plecat de-acasă, puțini părinți le dau voie copiilor lor să crească, chiar și-atunci cînd acești copii sînt la rîndul lor bătrâni.
Odă mamei
Ophanim crește fără tată, un personaj care apare în cea de-a doua parte a romanului. Am presupus aproape instant la început, că acesta este încă un caz în care tatăl nu-și recunoaște copilul – femeia însărcinată și abandonată. Recunosc că apariția tatălui în roman (nici nu mai contează dacă este reală sau doar o închipuire a bărbatului care are nevoie de un tată), m-a făcut să mă întreb dacă nu cumva decizia mamei de a-și crește singură copilul, nu a fost de fapt un fel de revendicare a acestuia, un gest prin care și-a asumat toate drepturile asupra fiului, refuzând compromisurile și normele impuse. Mama nu a refuzat doar un bărbat, ci un sistem întreg, o lume în care drepturile materne vin mereu cu o condiție.
Asupra fiului, Zamfira își rezervă inclusiv dreptul de a-l numi după bunul său plac: Fane, Tu, Băiat, Fan. De multe ori nu mi-a fost clar dacă influența feminină pe care cele două femei, împreună cu mătușile Aspasia, Manda și Elena, au avut-o asupra lui Ophanim a fost una pozitivă sau negativă, însă sunt înclinată spre a spune că în umbra copacilor puternici este greu să mai crească ceva. Într-o lume dominată de femei aprige și schimbătoare, azi soare, mâine furtună, Ophanim pare că a uitat să se crească pe el însuși.
Așa e Mamifera, o nebună, o tentativă de salvatoare a lumii, dar e nebuna mea și cred că cea mai mare mîndrie pe care o am în viață e că dementa asta e mama.
Ce mi-a placut cel mai mult la acest roman?
Pentru mine a fost un roman splendid! Dincolo de poveste, de mamă, de bunică și de tată, cartea este atât de plină de emoție, de gânduri, idei ce merită dezbătute, lecții de viață și sentimente, încât ar putea fi scrise cărți întregi pentru fiecare în parte. Ba mai mult, în cadrul romanului este inserată o piesă de teatru, care cred că ar putea trăi de una singură și tot ar fi mai plină de înțelesuri decât multe romane de sute de pagini.
Pe mine Ophanim m-a făcut să mă confrunt cu multe amintiri din propria copilărie, pe care mi le-am reevaluat. Am descoperit că am anumite regrete, iar multe dintre vorbele Zamfirei m-au făcut să îmi recunosc anumite comportamente.
La toate astea se adaugă frumusețea expresiilor, claritatea cu care ele sunt exprimate, ușurința cu care idei pentru care sunt convinsă că există teme dedicate la facultatea de filosofie sunt spuse. Vocea pe care personajul-narator o capătă în mintea cititorului, cadența cu care își spune povestea, tonul liniștit și ferm pe care l-am auzit în minte, totul a făcut ca povestea să se așeze în mine atât de natural, încât aș putea spune că era un loc care aștepta o poveste ca Ophanim.
A spus cineva pisici?
Am observat în ultima vreme o creștere a romanelor în care pisicile sunt protagoniste, însă recunosc că nu m-am prea împăcat cu ceea ce am încercat să citesc. În schimb, Ophanim rămâne pentru mine cea mai frumoasă mărturie de dragoste pentru pisici. Am căutat rapid autoarea pe Instagram, pentru a mă convinge că numai o persoană îndrăgostită ar putea să introducă atât de subtil în poveste respectul și admirația pentru aceste ființe magice, care o dată ce îți intră în viață, reușesc să o schimbe pentru totdeauna. Prin urmare, admiratori ai pisicilor, acesta este un roman pentru voi!
Dacă sufletul omului ar avea blană de pisică, raiul ar fi aici, ne-am mîngîa unii pe alții până am învăța să ne iubim. Așa, doar jinduim la suflete cu blană și, în absența lor, mîngîiem blănurile pisicilor care decid cînd dorm, unde dorm, să nu fie vreo ușă închisă-n casă, cînd mănîncă, cum mănîncă, dacă te lasă să le atingi, dacă-ți răspund sau nu la chemări, dacă au sau n-au chef de tine. Pisicile sînt cei mai buni profesori de omenie, dacă ai ochi pentru ele. Și cele mai cinstite relații tot cu ele le ai (…)
În loc de încheiere
Vă recomand să încercați această carte. Veți ști de la primele pagini dacă este momentul pentru ea sau nu. Nu recomand să fie citită dacă nu rezonați cu ea, nu este genul de roman care poate fi forțat. Dar și dacă vă place, atunci felicitări! Ai găsit un nou autor de iubit!
Ophanim a apărut în anul 2022, la editura Trei și este disponibil aici.
P.S: Nu uitați ca la următoarea comandă să puneți în coș și un autor român.
M-am ridicat din patul duminicii cu gîndurile zburînd dintr-o amintire în alta, asta e ocupația mea de bază, nu-i vorbă, dar parcă viteza de zbor a fost în după-amiaza aia tîrzie mai mare ca niciodată.
Când ești mic, vrei să fii ca ei, ca ai tăi, să semeni cu ei, să simți cum te tragi din ei, e ceva natural, omenesc, e nevoia de a aparține, o nevoie fundamental umană, cum e și aia de atenție.
Omul nu poate rezista lumii și nu-și poate rezista lui însuși dacă nu doarme. Obosește, se golește de putere, de viață, se duce-n cap.
Iubirea cîntărește cel mai mult, te lasă și singur, și gol. Ne sfâșie pierderea iubirii și pentru că am stat în fața ei în sufletul gol, iar acum am rămas singuri în sufletul pustiu.
