I judge books by their covers #asasunteu
Am cumpărat Tăierea fecioarelor anul acesta pentru că îmi doream să mai descopăr încă un autor român. Am fost influențată și de faptul că Tatiana Țîbuleac este deja pe lista autorilor mei preferați, iar o parte din mine era deja convinsă că și Tatiana Niculescu o să îmi placă. Și nu m-am înșelat.
Sunt puține lucruri care mă entuziasmează mai mult decât așteptarea unei cărți. Sanatoriul a reușit să îmi creeze mari așteptări; nu atât cartea în sine sau autoarea, cât mai ales toate pozele din online. De obicei cărțile din colecția ARMADA nu m-au dezămăgit, așa că, iată încă un argument în favoarea marii așteptări.
Am cumpărat Fidelități pentru pluralul din titlu. Pentru că fidelitatea, credința sau devotamentul au fost în mintea mea mereu concepte singulare, titlul m-a făcut să mă întreb câte tipuri există de fapt. Cartea nu mi-a răspuns la această întrebare, dar m-a forțat să îmi caut propriul răspuns.
Mi se întâmplă uneori să văd o carte care mă face pur și simplu curioasă; lucru care mă face să cred că de cele mai multe ori nu eu aleg cărțile, ci ele mă aleg pe mine. Cartea este o colecție de 26 de proze scurte care se continuă atât de bine, încât mi-am dat seama târziu că nu este vorba de un roman.
Aș putea să îi spun acestei cărți pe nume sau să o numesc cartea care se salvează cu finalul. De obicei evit cărțile care conțin încă din titlu cuvintele dragoste, iubire sau orice alt sinonim (este doar o chestie subiectivă), însă mai există și situații în care mă las convinsă să dau acelor cărți o șansă.
Nu ai cum să nu judeci o carte după copertă atunci când (în lipsa altor informații anterior dobândite) aceasta este primul lucru pe care îl poți vedea. E departe de a fi printre cărțile mele thriller preferate, dar trebuie să spun că abordează o mulțime de subiecte pe care nu le-aș fi văzut neapărat reunite într-o singură carte
În mai puțin de 200 de pagini ni se prezintă sanatoriul Pitié-Salpêtrière, folosit în acea perioadă pentru a interna femeile considerate “isterice”. Acestea erau închise și folosite ca material de studiu de către doctorul Charcot în încercarea de a identifica cauzele și remediul pentru această afecțiune considerată exclusiv o boală a femeilor.
Mi-am promis că aceasta va fi o postare scurtă, pentru că Fiica abordează un subiect despre care îmi este dificil să scriu. Este o carte pe care am citit-o cu teamă și cu vină; vină pentru că țineam în mână o carte ce ascunde probabil una dintre cele mai nefirești și mai detestabile pasiuni umane.
Îmi este greu să scriu despre o carte știind că în ea stă scrisă viața unui om. Daniel Keyes spune povestea lui William Milligan, “prima persoană din istoria Statelor Unite ale Americii declarată nevinovată pentru comiterea unor delicte majore pe motiv de incapacitate mintală datorită faptului că suferea de tulburare de personalitate multiplă.”
A fost
Ca o zi cu zăpadă de iulie
Ca o noapte fără întuneric.
A fost
Ca al cincilea anotimp
Ca un câmp de maci albaștri.