Mă deruta și mai mult faptul că nu aveam o voință proprie prin care să rămân fidelă alegerilor personale, preferând să urăsc un alt om pentru o decizie impusă decât să mă impun eu în fața lui.
Am văzut foarte multe poze cu Portocalele verzi de-a lungul timpului și m-am întrebat întotdeauna ce fel de poveste poate ascunde o carte cu o astfel de copertă. Numele scriitorului nu îmi era cunoscut, dar ulterior am aflat că este autorul cărții De vorbă cu Emma. Trebuie să fiu sinceră și să spun că nu aș fi cumpărat cartea dacă știam acest amănunt, deoarece nu am empatizat deloc cu tot hype-ul creat în jurul acelei cărți. Totuși, pentru că este sezonul lor, portocalele verzi meritau o șansă.
Protagonista cărții este Adriana, o tânără de 26 de ani care caută răspunsuri referitoare la trecutul ei. Crescută de un tată mai mult absent, Adriana simte lipsa unei figuri materne și se întreabă de ce mama și bunica ei au avut un destin tragic, ce s-a încheiat cu moartea acestora in jurul vârstei de 27 de ani. Nu o să spun mai multe despre povestea Adrianei, pentru că Portocalele verzi este genul de carte în care informațiile sunt oferite într-un mod progresiv, iar cititorul are un rol activ în îmbinarea acestora.
O să încep cu lucrurile bune. Pentru că nici povestea nu este neapărat una pretențioasă, capitolele sunt scurte, clar delimitate, iar cartea se citește ușor. Mi-a plăcut că una dintre cele mai importante teme ale cărții este importanța legăturii dintre om și natură. Nu este genul de temă pentru care aș citi o carte, dar apreciez intenția autorului și modul în care a reușit să o integreze într-o poveste cu totul neobișnuită.
Mai mult decât atât, cartea poate fi privită și ca un tribut adus mamelor – mereu dispuse să se sacrifice pentru binele copiilor.
Deja am vorbit despre două teme, pe care nu le-aș fi văzut neapărat reunite sub acelaști titlu, iar lista nu se oprește aici; cartea ar putea fi privită ca fiind focalizată și pe legătura profundă, transgenerațională dintre femei (bunică – mamă – fiică), dar și ca o poveste de dragoste sau o carte ce abordează relaţia tată-fiică.
Deși temele sună bine și sunt interesante fiecare în parte, cartea a fost mult prea clișeică pentru gusturile mele. Dialogul dintre personaje pare artificial uneori, iar povestea forțată. Este ca atunci când la școală trebuie să folosești mai multe cuvinte date într-o compunere și rezultatul este un text chinuit și confuz.
Referitor la deznodământul cărții, l-aș numi cumva previzibil, dar în cazul meu aici intervine magia cărții (sau a autorului); deși știam către ce se îndreptă povestea, nu am putut să mă opresc din a o citi și din a afla mai multe detalii.
Nici nu recomand cartea, nici nu spun că nu ar trebui să fie citită – mi-a lăsat foarte multe sentimente amestecate. Nu este veselă, dar nici tristă. Nu este plictisitoare, dar nici neapărat interesantă. Asta nu este însă ceva negativ, deoarece avem și noi zile în care nu ne simțim nicicum și poate atunci avem nevoie de o carte la fel de incertă precum sentimentele noastre.
