Tăcerea vine prima – Ioana Maria Stăncescu

Era aprilie, Mircea mă părăsise, iar mama cumpărase icre. Mă uităm la ea cum stătea în fața frigiderului larg deschis și zâmbea de parcă s-ar fi uitat într-un șifonier plin cu rochii. O strigăm în minte, fară voce, și speram că firul nevăzut care leagă fetele de mamele lor să înceapă să vibreze și pe dinăuntrul ei, răsucind-o cu față spre mine, gata să mă ia în brațe, să mă mângâie și să-mi spună c-o să treacă. Aș fi vrut să-i strig că se simte gol și că golul arde și mă doare, dar mama nu credea în astfel de dureri. „Dacă te doare, ia un paracetamol”, obișnuia să zică. În ziua aia am închis ușa de la bucătărie în urma mea, m-am dus la baie și am înghițit o cutie întreagă.

Tăcerea vine prima – P. 17

Cu romane de iubire sunt pline rafturile. Povești care pornesc de la cuvinte care dor am auzit. Mai rar am avut ocazia însă, să citesc o carte despre neiubire și despre rănile pe care tăcerile le pot provoca – spun tăcerile pentru că, așa cum spune autoarea, fiecare dintre noi tace diferit, în felul lui. Și exact despre asta Ioana Maria Stăncescu a hotărât să scrie un roman.

Am cunoscut-o pe autoare prin intermediul romanului Tot ce i-am promis tatălui meu. Un roman atât de bun încât, singurul regret pe care îl am este că nu aveam blogul la vremea respectivă ca să pot scrie la cald despre el. Tăcerea vine prima este un roman pe care l-am cumpărat cu prima ocazie și care arată că literatura română contemporană merită tot timpul (și banii).

Cartea urmărește povestea din perspectiva Dorei, fiică, mamă, femeie și fostă soție. Multe calificări care în loc să aducă împlinire, ajung în timp să împovăreze și să întemnițeze sufletul unui om care încearcă de fapt să se înțeleagă și să-și calibreze emoțiile la așteptările celorlalți. Dora se privește și este privită de către cititor în relație cu mama, fiica (Flavia) și Toma, un potențial partener cunoscut pe Facebook.

Toma este prezent în viața Dorei fără să se fi întâlnit niciodată și fără așteptarea ca o relație între cei doi să funcționeze. Mai mult, avem în cadrul romanului un univers aproape exclusiv feminin, în care bărbații știu să plece, iar femeile învață să fie părăsite. Nepotrivirea vine chiar din această lipsă, prin care bărbații își exercită o putere mai intensă prin absență decât ar fi reușit să o facă prin prezență.

Pentru mine romanul a fost încărcat de situații incomode, intime și personale. Genul de experiențe despre care fie se vorbește cu vocea frântă, fie se tace. Autoarea o obligă pe Dora să vorbească despre ele clar, fără autocompătimire; de la prima experiență sexuală, până la încercarea de a se sinucide și nevoia de validare din partea mamei care nu dispare niciodată, despre cum trauma se moștenește de la o generație la alta, despre comparația cu fiica care începe să devină mai femeie decât propria mamă și multe altele.

O scenă foarte apăsătoare pentru mine rămâne momentul în care bunica o tunde scurt pe Dora, în curte, la țară, cu o foarfecă mare și urâtă – prim moment al mutilării ideii de feminitate pentru cea care era încă o fetiță. Drept dovadă, într-un moment critic din viața sa, cel în care devine mamă, Dora își tunde singură părul. Suprimă astfel o parte din ea, consolându-se cu gândul că măcar fiica sa va avea un păr lung și frumos – Flavia devine o prelungire a mamei, un copil accesoriu ce va lupta la rândul său să își găsească o voce.

Cât despre tăceri, nu știu ce aș putea spune. Le-am cunoscut și trăit pe multe dintre ele. Pe unele le-am practicat, la altele am fost doar martoră. Ideea este că, e foarte dificil să nu ai cel puțin un moment de stai puțin, parcă am trăit asta.

Dacă vă atrage măcar ceva de aici, vă rog să dați o șansă acestei cărți (sau măcar, la următoarea comandă, puneți în coș și un autor român contemporan).

P.S: Am scris aici despre Toată dragostea dintr-o fotografie arsă (Maria Orban). O carte care urmărește trei generații de femei și, deși diferită, ar putea să vă placă în același mod.

 

Mama nu spune nimic. Prin geamul deschis, odată cu întunericul și țânțarii, în cameră dă buzna o muzică grecească și miros de canalizare. Mama tace. Parc-ar fi tata. Când mă gândesc la părinții mei, tăcerea vine prima. Doar că tăceau diferit, fiecare în felul lui.

Tăcerea vine prima