Mi s-a spus să nu cred în lucruri ideale, pentru că viaţă nu este perfectă şi nu o să am timp să mai trăiesc. Mi-au spus că iubirile nu cresc. De asta de oricâte ori apare, cred că nu o să o păstrez.
Am crezut că se va topi o dată cu iarna. Că nu va rătăci cu mine, prin mine, când eu mă pierd de mine însămi.
Că nu o să mă vrea fără pantofi cu toc și fără fond de ten. În tenişi albi, cu şireturi murdare şi miros de praf de la cât am bătut drumurile prin mine.
Cu faţa mea obosită. Sau nedormită cu părul neîndreptat.
Atunci când sunt ca un ceas cu acele stricate şi nu sunt de niciun ajutor. Când încurc.
Atunci când par de neînţeles, ca un puzzle ce nu poate fi rezolvat pentru că îi lipsesc piese.
Atunci când îi zâmbesc dezordonat, cu părul împrăştiat şi ganduri nepieptănate. În bluzele mele cu o mărime mai mare. Fără rimel.
Atunci când nu reuşesc să aprind din prima o brichetă.
Sau atunci când mă paralizează că nu înţeleg nimic din ce-i în jur.
Când simt că lumea nu mă mai încape. Când nu pot să mă accept şi asta mă deprimă.
Atunci când mă privesc ca pe cel mai trist şi prost tablou. Când cred ca a fugit din mine orice urmă de artă.
Când fac curat în mizeria din mintea mea şi arunc tot gunoiul gândurilor mele de nimic.
Sau când sunt doar un om bolnav și corpul nu mă mai ascultă. Când îmi amintește că nu sunt din porțelan, că pot să cad și încă să fiu bine.
Când îmi este frică de oameni și nu reușesc să am încredere în nimeni.
