În stația lui 226 de la Cora Alexandriei,
bărbatul care poartă fes cu logoul Marvel
vinde “pătrunjel la 1 leu”.
Aerul miroase a tămâie
și dintr-o Dacie se-aude Stela Enache,
cântând “Ani de liceu”.
Cartea Viața are abonament pe toate liniile s-a arătat recent la editura ZYX. Spun că s-a arătat pentru că această colecție de instantanee urbane a prins viață cu mult înainte, prin Cronicile STB. Poate că a luat naștere chiar și mai devreme, în același timp în care au început și plimbările Dianei Popescu cu mijloacele de transport în comun.
Diana Popescu, această neînfricată-spioancă STB, ascultă fără rușine conversațiile celor din jur și le împărtășește cu ceilalți, cei care nu au avut ocazia să le audă. Totuși, nu poate fi acuzată de nimic. Candoarea și amuzamentul cu care le povestește o salvează. Le ascultă fără să critice și le relatează fără a adăuga judecăți de valoare. Până la urmă, aceștia sunt oamenii pe care îi avem în jur. Aceștia suntem noi. Și facem cu toții un loc mai frumos sau mai urât din București, în funcție de cât de bine dispuși ne trezim dimineața.
Cartea este o colecție de dialoguri scurte, împărțite pe capitole, în funcție de tematică. Se pot citi la rând sau pe sărite. Se pot evita cele lungi și se pot citi doar cele scurte. În concluzie, este o carte foarte îngăduitoare. La fel de îngăduitoare ca autobuzele STB, care își deschid ușile pentru toată lumea: pentru părinți obosiți, tineri plictisiți de școală, pensionari care consideră că educația pervertește, oameni grăbiți și nervoși, pentru cei care vorbesc tare la telefon și pentru cei supărați că sunt întrebați coborâți la prima?. Altfel spus, dacă e loc pentru toți sub soare, este loc pentru toți și în mijloacele de transport în comun. Și dacă pare că nu este, te mai împinge cineva puțin. Aha, deci mai era loc liber (de obicei la mijloc).
La fel ca viața care are abonament pe toate liniile, Diana pare că și-a facut și ea abonament pentru toate, din Bragadiru în Drumul Taberei, către Unirii și Apărătorii Patriei.
Este imposibil să nu strigi în mintea ta cel puțin o dată: cu autobuzul ăsta merg eu! Mă consider un cititor norocos – am avut două capitole întregi dedicate unor zone pe care le cunosc perfect, împreună cu toate autobuzele și oamenii pe care îi poți întâlni în ele.
Pe Diana Popescu aș vrea să o întrebăm un singur lucru după ce citim această carte: ce facem cu senzația că am fost chiar noi martori la unele dintre discuții? Ba mai mult, poate am fost chiar noi eroii lor. Poate ne-am plâns prea tare la telefon că ne este foame și am așteptat prea mult în stație. Poate am fost noi cei întrebați dacă coborâm la prima și am răspuns neatenți, dar siguri: nu, cobor la următoarea. Și dacă am mers vreodată umăr lângă umăr cu Diana, dar nu ne regăsim în carte, conversațiile noastre nu i-au plăcut?
O să închei prin a spune că Viața are abonament pe toate liniile mi-a amintit că iubesc Bucureștiul. Acest oraș urât, hulit, ironizat, dar atât de viu (!), cu clădiri superbe, apusuri splendide, plin de evenimente și de locuri pentru toate stilurile şi pretenţiile. Iubesc Bucureștiul cu toate părțile lui urâte. Este o relație toxică pe care o accept. La fel cum Diana Popescu iubește să asculte conversațiile oamenilor în orice moment din zi, chiar și într-un 368 aglomerat, dimineața.
P.S: Pe cuvânt că este o carte care provoacă un fel de chef și dor de mers cu autobuzul. O să vezi mijloacele de transport în comun cu alți ochi sau mai bine spus, îi vei asculta pe ceilalți cu alte urechi.