Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduiește, toate le rabdă. Încearcă să alunge poezia asta după care maică-sa și-a transformat viața într-un martiriu, victimizându-se și crescându-i inima. O înveninează. O dezgustă. Tentativele ei de a-l face pe taică-so responsabil pentru toată nefericirea ei și lipsa oricărei voințe de a-ți lua viața în propriile mâini. Iubirea toxică. Creștinătatea meschină.
Viața e a mea – Emilia Faur
Cel mai ciudat lucru după ce termini de citit o carte este să spui că ți-a plăcut, chiar dacă ea ți-a frânt inima și te-a lăsat cu un gol interior și o senzație profundă de lipsă. A trecut ceva vreme de când mi-am propus să citesc mai mulți autori români contemporani. Ceea ce a început ca o provocare pentru mine, a ajuns să fie acum forma mea de literatură preferată. Iar asta nu este neapărat pentru că ignor sau minimizez valoarea altor autori, ci mai degrabă pentru că realitatea pe care aceștia o recreează în cărțile lor este chiar realitatea în care trăiesc și eu; o realitate derutantă a unei lumi în care egalitatea este o idee departe de a fi înrădăcinată.
Emilia Faur scrie despre condiția femeii în România. Deși nu scrie ca să menajeze, am regăsit o oarecare tandrețe în povestea autoarei. Aceasta pare să scrie din dorința de a nu rămâne nepăsătoare în fața unei societăți pe care nu o poate accepta. Ea scrie pentru a salva și din nevoia de a proteja.
Dedicația de la începutul cărții “cu dragoste și apreciere, fetelor și femeilor de pretutindeni”, ar putea să transforme cu ușurință cartea într-un manifest feminist, însă cred că Viața e a mea se adresează tuturor persoanelor vulnerabile, care nu știu să ceară ajutorul și care trăiesc în cadrul unei societăți în care nu sunt apărate.
Chiar dacă este o carte în care accentul este pus pe relațiile din cadrul unei familii sau din interiorul unui cuplu, niciodată nu se vorbește și despre iubire. Emoția unui astfel de sentiment este departe de a fi prezentă în viețile personajelor care își trăiesc fiecare zi fără a reuși să înțeleagă care este lucrul pentru care merită să meargă înainte.
Fie că este vorba despre maternitate sau carieră, fiecare femeie este etichetată în funcție de alegerea pe care o face și este nevoită să trăiască sub un semn invizibil care le condiționează decisiv orice tip de trăire și experiență.
La nivel de personaje, trebuie să mărturisesc faptul că figura feminină reprezentată de Angela este acum adăugată în colecția mea de personaje feminine preferate. Am apreciat-o pentru gestul grandios din final (pe care trebuie să îl descoperiți singuri) și pentru puterea cu care luptă pentru femeile de pretutindeni. Mi s-a părut și un exemplu bun pentru a arăta modalitatea prin care arta poate elibera și poate avea un impact profund asupra noastră, atât la nivel personal, cât și la nivel social.
Cu ce am rămas după ce am citit această carte? Cu un gol în stomac și un ghem întortocheat de gânduri. Cu teama de aceste moșteniri invizibile la nivel de mentalitate, pe care nu doar că nu le depășim, dar de existența cărora de cele mai multe ori nici măcar nu suntem conștienți. Acesta este motivul pentru care îmi doresc să citim cu toții cartea Emiliei Faur și să avem măcar puțin din curajul cu care aceasta dărâmă zidurile ridicate de o societate care are nevoie să fie reconstruită.
