[…] măcar în Vamă te-a așteptat, nici n-avea unde să mai fugă, erați efectiv la capătul țării, a părut bucuros să te vadă, semn bun, ați dus lucrurile tale la cort, v-ați luat o bere și apoi, cu ochii în zare, a început să-ți povestească, iar tu ai jubilat pentru că știuseși dintotdeauna că o să vină și momentul ăsta, și l-ai ascultat senină povestindu-ți cum plecase cu motocicleta prin țară, cum la Sibiu cunoscuse un tip care era cum își dorea el să fie în zece ani […] și după vreo două zile Mihnea și-a dat seama că omul era un trist, că era singur și ursuz și foarte dificil, iar el, Mihnea, nu voia să ajungă așa, „și atunci m-ai sunat pe mine”, ai zis tu spunând ceea ce el nu voia sau nu putea să spună, „cam așa ceva”, ți-a zâmbit și ai văzut în zâmbetul lui că știa că erai persoana de care nu reușise niciodată să se desprindă,
Apelul – Cristina Chira
Nu obișnuiesc să citesc proze scurte, dar este adevărat că încep să mă simt din ce în ce mai atrasă de această formă de literatură, prea puțin apreciată astăzi. Pentru mine cartea Cristinei a fost ca o cutie de bomboane – toate de ciocolată, dar cu arome diferite. Am avut surpriza să încerc o varietate întreagă de stări și emoții, în timp ce la sfârșitul cărții am realizat că există totuși o miză comună a textelor, lucru care reușește să mă fascineze.
Primul lucru care m-a atras la această carte este în mod evident alegerea titlului. Rar am întâlnit un titlu atât de lung, în care să ți se spună atât de vehement și clar, cu subiect și predicat, un lucru pe care multe dintre persoanele din jurul nostru încă ar evita să îl spună cu voce tare.
Volumul reunește o colecție de povestiri care vorbesc despre parcursul pe care l-am avut cu toții prin labirintul relațiilor și al dorințelor ascunse. Confuzie, iubire, sexualitate, inocență și plăcere, sunt doar câteva dintre lucrurile pe care le puteți întâlni în cartea Cristinei. Deși nu știu dacă autoarea și-a propus asta, aș îndrăzni să spun că acest volum este ideal pentru mileniali; o generație deschisă la a discuta despre sexualitate și subiectele legate de aceasta, cu o dorință vizibilă de echilibru între viața personală și profesională, dar și pioneri ai utilizării tehnologiei în ceea ce privește întâlnirile și relațiile.
“Apelul” este de departe povestirea mea preferată, dar mi-au plăcut foarte mult și “Raluca nu s-a culcat niciodată cu Tudor”, “Intoxicare” și “Peștișorul rătăcitor”. “Apelul” spune povestea unei relații ce nu apune niciodată cu adevărat, vorbind în câteva pagini despre plecări și reveniri. Uimitor este faptul că povestirea este scrisă într-o singură frază, cu un ritm perfect și fluid care m-a facut să mă îndrăgostesc puțin de stilul autoarei. Singura povestire care nu a reușit absolut deloc să mă convingă de faptul că își merită locul în acest volum este “Cyber grandpa” – o tânără dintr-un viitor destul de apropiat ne spune povestea bunicului său, care reușește să își încarce conștiința după moarte într-un sistem electronic. Printre atracții puternice, relații la distanță, iubiri și dezamăgiri, am reușit cu greu să mă transpun în realitatea ultimului text.
Ceea ce am apreciat foarte mult la această carte este o anumită lejeritate a limbajului și a modului de scriere. Fară a fi deloc neglijentă în ceea ce privește detaliile, vocea narativă pare în permanență atentă să rămână fixată pe granița dintre o ușoară ironie și o implicare emoțională. Îmi place acest lucru și nu pot nega faptul că aș fi fost dezamăgită, ca în spatele unui titlu ce promite un anumit tip de autenticitate și relaxare, să găsesc un text pretențios cu aspirații intelectuale.
Cu toate acestea, lucrul pentru care am evaluat această carte ca fiind un 4-star read este cu totul altul. Nu știu cum reușește să facă asta, însă autoarea a scris cu succes doar despre lucruri total banale, pe care nu numai că le-am dezbătut de nenumărate ori cu prietenii, dar pe care le-am și trăit. Totuși, atenția pe care fiecare dintre aceste texte a reușit să mi-o capteze, m-a făcut să realizez ce vieți interesante avem ocazia să trăim. Singura problemă rămâne aceea că nu le auzim povestite într-o formă care să le facă să sune atât de bine. Raluca nu s-a culcat niciodată cu Tudor îmi dă un fel de nostalgie pentru o viață pe care chiar o trăiesc, dar de care nu reușesc să fiu niciodată cu adevărat conștientă.
