Religia este o teorie, o sumă de idei mai mult sau mai puțin valoroase; credința este o trăire personală […]. Religia este exterioară; credința, lăuntrică omului. Religiile sunt diferite între ele, vechi sau foarte vechi. Credința este cam aceeași indiferent de apartenența religioasă, se naște și moare o dată cu fiecare credincios.
Spovedania unui preot ateu a apărut în anul 2017; am avut multe ocazii să o cumpăr, dar mereu am amânat momentul. În ciuda hype-ului creat în jurul ei, m-am gândit întotdeauna că este o carte pe care trebuie să o citești după ce ți-ai pus mai întâi întrebările potrivite.
Sunt două lucruri care fac această carte să fie interesantă pentru orice potențial cititor: titlul și viața autorului acesteia. Puterea titlului stă în asocierea a doi termeni contradictorii – preot și ateu. Autorul cărții este doctor în teologie ortodoxă și fost preot, renunțând la această meserie după 11 ani. Pentru că și Spovedania unui preot ateu este o narațiune la persoana I povestită din perspectiva unui preot, este clar că experiența autorului este un plus de care cartea se bucură.
Prima parte a cărții este puternic ancorată în realitate și prezintă cu umor negru toate încercările la care este supus un tânăr preot dintr-un sat din județul Buzău. Deși m-aș fi așteptat ca romanul să înceapă într-o manieră sobră, debutul acestuia cu mărturisirea “Babele sunt viața mea!”, mi-a schimbat total părerea. În partea a doua a cărții, autorul se îndepărtează ușor de realitatea palpabilă, iar ficțiunea ajunge în domeniul fantasticului și a neverosimilului.
Deși cartea este subțire (187 de pagini), ideile prezentate sunt curajoase. Începutul cărții m-a dezamăgit prin glumele înțepătoare la adresa enoriașilor cărora nu le-am văzut mereu rostul, însă pe parcurs am învățat să apreciez franchețea autorului. Acesta nu încearcă să portretizeze imaginea unui preot mereu bun și cinstit, capabil întotdeauna de renunțare la sine pentru ceilalți. Ion Aion reușește să fie onest în întregime și să se arate ca un om între oameni.
Lucrul care mi-a plăcut cel mai mult la această carte este modul în care Ion Aion delimitează religia de credință. Cred că un titlu mai potrivit pentru această carte ar fi fost Spovedania unui preot fără religie. Autorul nu subminează în niciun fel necesitatea și importanța credinței, dar pune la îndoială dogmele și adevărurile promovate de religie. Prin propriul exemplu, Ion Aion pune în fața cititorului trei situații prin care analizează nevoia oamenilor de credință: ca teolog, ca preot și ca om aflat în fața morții.
Nu în ultimul rând, Spovedania unui preot ateu este pentru mine o lecție de renunțare la lucrurile în care nu mai credem. Există multe situații în care ne încăpățânăm să nu recunoaștem că am crescut într-o direcție diferită de cea în care ne așteptam să o facem. Refuzăm să renunțăm la anumite lucruri pe care le-am considerat ca fiind fundamentale pentru ceea ce suntem; fie că este vorba de o relație, un job sau un punct de vedere, există momente în care renunțarea nu este un semn de slăbiciune, ci unul de curaj.
P.S: Las aici primul interviu cu autorul pe care l-am văzut în urmă cu câțiva ani.
