Am încetat de mult să mă mai întreb de ce îmi plac atât de mult cărțile. Am înțeles că cititul va face întotdeauna parte din viața mea și a mai trecut încă un an în care aș putea număra pe degete zilele în care nu am ținut o carte în mână.
Anul acesta a fost primul în care mi-am dat voie să renunț la a citi o carte. M-am simțit întotdeauna vinovată atunci când mă gândeam că nu îmi place o carte și că aș prefera să citesc alta. Am fost mult timp adepta ideii că fiecare carte merită o șansă și că într-un final va avea ceva interesant și pentru mine. Nu înțelegeam nici când este momentul să mă opresc; la pagina 50, 60 sau la jumătatea cărții? Un număr de pagini după care să renunț nu părea varianta potrivită pentru mine, deoarece au fost multe cărți care s-au salvat cu finalul sau pe care după 70 de pagini chinuite nu am reușit să le mai las din mână.
A existat o situație în care am realizat că deși viața mea nu este infinită, lista de cărți pe care îmi doresc să le citesc pare nesfârșită și crește în fiecare zi. Concluzia mea este că undeva trebuie să ne oprim atunci când nu rezonăm cu ceea ce citim – oricum să știi când să te oprești pare un skill esențial în viață indiferent de situație. Cred că momentul în care să ne oprim nu este o decizie subiectivă și nu poate fi standardizat. În plus, să renunți la o carte nu înseamnă neapărat că aceasta nu este bună, ci pur și simplu că ai ales să o citești la momentul nepotrivit.
Au existat câteva cărți cărora le-am spus “problema nu este la tine, ci la mine” și pe care le-am lăsat pentru o altă dată care nu știu când va veni. Cum teoria nu este întotdeauna ușor de aplicat, încă simt o urmă de vinovăție, așa că iată lista cărților rușinii și câte o scuză nevinovată pentru fiecare dintre ele.
1. Platforma (Michel Houellebecq) – Mă așteptam la altceva înainte să încep să o citesc, așa că nu am putut să mă aliniez acesteia.
2. Dezorientală (Negar Djavadi) – Aici recunosc faptul că am renunțat la carte deși îmi plăcea în același timp. Pur și simplu venea după un șir de cărți ce abordau aproximativ aceeași temă și simțeam nevoia de o schimbare.
3. Deborah (Cătălin Mihuleac) – Microromane în interiorul unui roman. Nu era momentul potrivit pentru asta.
4. Eva (Simon Liberati) – Mă așteptam la o carte îndrăzneață și cumva impudică. Nu mi s-a părut așa.
5. Printre tonuri cenușii (Ruta Sepetys) – Chiar este o carte bună. Am început să o citesc în perioada în care a început și războiul din Ucraina. Era prea multe pentru perioada aceea și încă este.
6. Maria Tănase: artista, omul, legenda (Stejărel Olaru) – Mai multe informații despre spionaj și prea puține despre viața artistei. Am renunțat.
