Fata cu un singur ochi – Mihaela Motreanu

[…] agresorii nu merg la terapie decât dacă instanța le impune sau au ceva, orice, de câștigat pentru că, deși e încă o victimă a trecutului, agresorul nu vrea să-și recunoască neputințele, s-a transformat în agresor tocmai pentru că vrea să se poziționeze undeva deasupra celorlalți, undeva unde se simte în siguranță. Lovește primul din teamă că ar putea să fie lovit. Agresivitatea e un mecanism de apărare.

Fata cu un singur ochi – Mihaela Motreanu

Nu numai că mi-a plăcut Fata cu un singur ochi, dar am fost și curioasă să văd cine stă în spatele acestui roman; cine este această autoare temerară și inteligentă care își descrie cartea ca fiind “aproape un thriller”. O mișcare subtilă, dar cu greutate, menită să convingă cât mai multe persoane nehotărâte să îi citească romanul – pentru mine, cel puțin, a funcționat perfect.

Nu spun asta prea des despre o carte, dar consider că Fata cu un singur ochi se adresează unui public matur, iar prin asta nu mă refer neapărat la o anumită categorie de vârstă, cât mai degrabă la un anumit tip de deschidere către subiecte considerate tabu. Este vorba despre acele teme pe care le ocolim cu delicatețe. Ne place să credem despre noi că suntem ființe atât de evoluate din punct de vedere emoțional și intelectual, încât devenim aproape orbi în fața violenței fizice și emoționale (atât în cuplu, cât și în familie). Pe lângă asta, ne mai lovim și de încăpățânarea de a accepta că unele relații (de orice natură) sunt pur și simplu toxice, dar și de incapacitatea de a identifica autoagresiunea, represiunea sexuală și dependențele de orice natură, care, în mod surprinzător, li se întâmplă întotdeauna celorlalți, dar care pe noi ne ocolesc mereu.

Mihaela Motreanu scrie despre toate aceste lucruri și o face pentru oamenii dispuși să înțeleagă. Pentru ei scrie aproape un thriller, ce urmărește un grup de prieteni în încercarea lor de a descoperi dacă Nata, fosta iubită a lui Lex, s-a sinucis sau a fost omorâtă. În centrul poveștii este pusă Valentina, o tânără de 22 de ani, care lucrează într-un ONG ce luptă cu violența împotriva femeilor. Chiar dacă nu s-ar putea spune că este o persoană naivă, aceasta ajunge să trăiască într-un mediu nociv, fiind înconjurată de persoane toxice.

Trecând peste storyline, ce îmi place foarte mult la cartea Mihaelei, este modul în care sunt construite personajele. Chiar dacă pare la îndemână să identifici persoanele abuzive din punct de vedere fizic, cartea îți arată cât de ușor este să pierzi din vedere abuzul emoțional, o formă de violență foarte des întâlnită și foarte greu de recunoscut.

Pare că autoarea vrea să șteargă granițele dintre bine și rău. Fiecare personaj este toxic într-o anumită măsură, indiferent dacă acțiunile sale nocive sunt îndreptate către sine sau către cei din jur. Chiar și Valentina, personajul cu care am și empatizat de multe ori, ajunge să critice și să judece ceea ce vede în jur, cu toate că ea însăși trăiește într-un mediu viciat. Se complace într-o astfel de stare și alege să nu facă nicio acțiune, dezvoltând un atașament nesigur și nesănătos față de partenerul său. Există un punct în care ajunge chiar ea cea care exploatează emoțional, fiind în aceeași măsură victimă și agresor.

E de necrezut câte sunt dispuși să accepte oamenii doar pentru că se tem de singurătate, fără să înțeleagă că cea mai urâtă formă a ei e aia în doi. Așa cum gândeam atunci mai gândesc și astăzi. Întâlnirea cu el m-a aplecat spre stânga și spre dreapta, dar nu m-a dezrădăcinat. Mă agăț mereu de ideea că singurătatea în doi e cea mai nenorocită formă de singurătate, îmi spun asta în fiecare zi, în fiecare oră, de fiecare dată când încep să mă clatin.

Pag. 47

În ceea ce privește construcția narațiunii, îmi place că romanul este scris pentru cititori activi; autoarea nu pune totul pe tavă. Trebuie să încerci să înțelegi și nu au fost puține situațiile în care mi-am dat seama că ar fi cazul să mă întorc câteva pagini înapoi pentru că mi-a scăpat un anumit detaliu. Cu toate acestea, nu aș recomanda ca această carte să fie citită doar ca un thriller, pentru că este un roman despre violență, care obosește și nu îți dă neapărat o stare de bine.

În loc de concluzie o să spun că această carte m-a făcut să mă gândesc la modul în care îi afectez eu pe cei din jurul meu. M-a determinat să încerc să identific nu numai situațiile în care am fost eu influențată negativ de cei din jur, ci mai degrabă împrejurările în care am trecut eu de cealaltă parte a baricadei – iar asta nu e puțin lucru, având în vedere că nimănui nu îi place să creadă că este personajul negativ în povestea cuiva. Chiar și numai pentru asta, recomand acest roman.

P.S: Las aici și melodia Girl with one eye.