Poate părea o formă de narcisism, dar eu mi-aș fi dorit să fiu și să scriu ca Anais Nin, să am educația și posibilitățile ei. Iar dacă viața nu m-a făcut să fiu ca ea, ei bine modelul meu în viață sunt eu.
Pe firul de păianjen al memoriei – Cella Serghi
O să încep diferit față de modul în care aleg să vorbesc despre majoritatea cărților și o să spun că, Pe firul de păianjen al memoriei nu este o simplă carte pentru mine, iar Cella Serghi este mai mult decât o autoare pe care o îndrăgesc. Pentru mine această carte merită mai mult de cinci stele. Merită un cer înstelat. Cât despre Cella Serghi, ea este acum parte din sufletul meu – și pentru că sufletul nu se lasă niciodată în urmă, nici povestea ei nu mă va părăsi vreodată.
Romanul este unul autobiografic și recomand să fie citit după Pânza de păianjen și Cartea Mironei.
Născută la Constanța, Cella trăiește cu un dor puternic pentru mare, aflându-se mereu sub influența amintirii acesteia. Cea mai mare parte a vieții, însă, și-o petrece în Bucureștiul perioadei interbelice – într-un oraș atât de viu și de vibrant, încât îl poți simți ca pe un personaj în sine în cartea autoarei.
Următoarele lucruri care te vor atrage la această carte sunt numele scriitorilor ce își găsesc loc în povestea Cellei; minți strălucitoare, cu suflete frământate: Camil Petrescu, Liviu Rebreanu, Eugen Lovinescu, Hortensia Papadat-Bengescu, Mihail Sadoveanu și Mihail Sebastian.
Cella Serghi se căsătorește la o vârstă fragedă și găsește alături de soțul său căminul, stabilitatea și siguranța pe care și le-a dorit dintotdeauna și pe care familia sa nu a reușit să i le ofere. În același timp, la optsprezece ani, aceasta îl cunoaște pe Camil Petrescu, un bărbat matur, cu o personalitate fascinantă, orgolios și sigur pe valoarea sa ca scriitor. Deși mai întâi se îndrăgostește de Camil, relația dintre aceștia se transformă în timp, devenind una dintre cele mai puternice legături din viețile celor doi; o legătură mai intensă decât o simplă poveste de iubire.
Cu toate că mulți ar fi tentați să catalogheze relația dintre Cella și Camil ca fiind “o iubire neîmplinită”, consider că povestea lor nu poate fi pusă sub semnul împlinirii. Povestea lor reprezintă mult mai mult decât atât – ea este mărturia unei iubiri nesupuse, independente și libere.
Dar eu nu eram critic literar, ci o fată îndrăgostită și nu de talentul lui, nici de inteligența lui, ci de o anumită intensitate a privirii, de acea tensiune în care trăia, pe care o transmitea, la care te obliga să participi.
Pe firul de păianjen al memoriei – Pag. 52
În timp, autoarea realizează că statul de femeie căsătorită, împreună cu rolul pe care societatea se așteaptă să îl joace, nu spun nimic despre adevărata sa nevoie; aceea de a scrie și de a-și vedea numele tipărit pe o carte. Își părăsește soțul renunțând la tot – fără cămin, bani sau o locuință stabilă, Cella se dedică complet scrisului.
Aici începe cea de-a doua parte a cărții, în care Camil devine o prezență mai puțin dominantă în viața Cellei, aceasta descoperindu-și propria importanță. Cella devine conștientă de puterea pe care o poate exercita prin scris și începe să își recunoască propria valoare. Tot aceasta este și partea din roman în cadrul căreia ni se vorbește despre conflicte și efectele războiului, dar și despre valoarea inestimabilă a prieteniei.
Cella Serghi este, conform criticilor, una dintre cele mai importante scriitoare din perioada interbelică, iar faptul că numele acesteia nu se regăsește în cărțile de română alături de cele ale altor scriitori, rămâne o anomalie. Pentru mine locul pe care îl ocupă autoarea în literatura română este unul ingrat și se datorează unei perioade în care literatura feminină era încă o formă de literatură minoră.
Aș recomanda oricui să citească această carte – pentru mărturia unei deveniri, pentru viața pe care o ascunde printre paginile ei, pentru deziluzii, resemnare și suferință. Pentru că le trăim cu toții, dar este pur și simplu eliberator să le citim uneori scrise de alții.
Camil mă privea uneori ca de pe alt tărâm, alteori parcă era gata să mă îmbrățișeze. Într-o clipă mă tachina, începea să se joace cu mine, să mă chinuie și să mă descompună ca pe o jucărie, ca să-mi cunoască toate rotițele, să fie ale lui. Dar el, nu al lor, nu al meu, el al nimănui. Nici măcar nu se teme, nu se apară. E sigur de el, sigur și ușor ironic. Sigur și puțin trist.
Eu nu vreau să retrăiesc tot ce am iubit. Ar fi o pedeapsă. Vreau să înțeleg ce am iubit, ce am trăit și, mai ales, să mă înțeleg pe mine.
Aveam și eu altădată mai multă nevoie de dragoste decât de hrană, acum de nimic nu aveam mai multă nevoie decât de liniște și de tot ce mă rupea de lume și m-aduna în fața hârtiei albe. Ca și Anais Nin, găsesc viața tragică, nu comică, fiindcă nu sunt detașată de ea, și tot ceea ce scriu e adevărat, transpus, dar adevărat.
