Cred că m-am apucat de citit dintr-un soi de incapacitate. Nu eram bun la fotbal, iar la școală învățam cel mult mediocru. Probabil că Dumnezeu mi-a observat lipsa cronică de talent, apoi s-a scărpinat în barbă și-a stat un pic pe gânduri. «Cu ce să-l ajut pe puștiul ăsta care, la nici 16 ani, chelește?» Poate că i-am părut simpatic, pentru că a chemat un înger care ardea gazul de pomană și i-a zis: «Du-te la fraierul ăla mic și pune-i o carte în mână, să vedem ce iese».
Atunci când te naști într-un orașel al mineritului, într-o casă în care nu ești înconjurat de prea multe cărți, iar părinții tăi sunt oameni simpli, este imposibil să nu fi auzit cel puțin o dată replica: degeaba ai citit atâtea cărți. Așa cum era imposibil să nu mă atragă ca un magnet o carte al cărei titlu parcă ceartă și laudă în același timp. Asta îmi spun și singură de oricâte ori greșesc: degeaba am citit atâtea cărți. Îmi răspund tot eu: dar cel puțin m-am distrat citindu-le.
Pe Remus Boldea poate l-ați cunoscut deja prin intermediul volumului de povestiri A râs și tata. El spune că Degeaba ai citit atâtea cărți ar fi trebuit să fie un roman inițial. Avea structura, titlul și personajele. Ba chiar a și scris câteva pagini, dar nu se distra: nu-mi plăcea de mine când scriam. Așa s-a întors la povestiri – și bine a făcut – pentru că se simte prin fiecare frază plăcerea cu care scrie, autenticitatea personajelor și foarte multă energie. Ajunge la tine un fel de avânt în momentul în care începi să citești fiecare povestire, pentru că toate au un stil alert și o efervescență care le animă de la prima frază. La finalul cărții am putut spune că da, chiar am simțit că citesc.
Ado își aprinde o țigară rulată într-un ziar vechi. Asta-i una dintre plăcerile lui preferate. Să-și fumeze țigările rulate în ziare cu știri cât mai tragice. Țigara din care trage acum e rulată într-un cutremur din Turcia, cu zeci de mii de victime.
Despre ce sunt povestirile?
Volumul reunește 11 proze scurte, legate între ele printr-un fir subtil. Adesea, am intrat într-o povestire purtând încă în minte imaginea personajelor din cele anterioare — lucru care nu m-a deranjat, ba dimpotrivă, mi-a plăcut să descopăr cum, în ciuda contextelor diferite, viețile lor par să se atingă, ca și cum toți trăim, în esență, aceleași povești.
Pentru mine volumul este o combinație de lucruri serioase spuse cu seninătate. Am observat multe concepte și convenții sociale ascunse în spatele unor situații simple, povestite cu umor. Remus Boldea ne arată câtă viață se ascunde în spatele unor existențe aparent banale. Cât de multe lucruri trăim și cât de intens o facem, cu toate că la finalul zilei fiecare dintre noi ar putea să jure că viața lui este cea mai plictisitoare din lume.
– N-ai nicio treabă, nu știi cum e, dacă nu le zici, simți că înnebunești, poți s-o iei razna, îți vine să-ți faci rău.
– Păi, atunci fă-ți rău și lasă-l pe Ado în pace! Serios, ce mod mai frumos de-a arăta cuiva că-l iubești, altul decât a-ți face rău ție, în loc să-i faci lui?
Nu o să vă spun cu ce este fiecare poveste, însă las în continuare câteva lucruri care au rămas cu mine după ce am închis cartea. Am simțit sufocarea de a-ți trăi copilăria și adolescența într-un oraș mic. Genul de oraș în care toată lumea îți cunoaște părinții, în care există o singură pizzerie, care ține loc și de cafenea și de bar în același timp. O sufocare pe care peste ani, vei ajunge să o asociezi cu sentimentul de siguranță și pe care o nu o vei mai găsi în orașul mare în care ai ajuns să locuiești.
Mi-am amintit că, dincolo de nostalgia copilăriei fără griji, în care jocul și socializarea veneau firesc, se ascunde și o doză considerabilă de lipsă de empatie între copii. Glume răutăcioase, excluderi, porecle umilitoare. În spatele jocurilor, există și un fel de luptă pentru validare.
– De ce vrem să părem mai inteligenți decât suntem? Mulți vrem asta. Eu am vrut asta. Cred că de multe ori mi-am dorit-o. Dar îmi dau seama că am o vârstă, 47 de ani, nene. Nu 17. Apoi îmi aduc aminte de tata. Și la 80 de ani asta își dorește în continuare: să aibă dreptate și să fie cel mai inteligent în orice discuție.
Mi-a plăcut cum peste toate povestirile plutește imaginea unui tată. Cel care vrea să aibă întotdeuna dreptate, să arate că este inteligent, nu greșește și nu se lasă ușor emoționat. Am recunoscut în carte povestea tatălui dus la biserici pentru vindecarea depresiei. Cunosc astfel de situații și m-a surprins că experiența este, de fapt, una mai comună decât credeam. Și dacă tot vorbim despre depresie, Remus arată foarte bine cum este ea văzută într-un oraș mic, în care este de neconceput că ieri ai fost la serviciu, ți-ai făcut treaba, iar a doua zi nu te mai poți ridica din pat. Partea tristă este că, despresia nu există nici astăzi pentru mulți, indiferent de locul în care trăiesc și cât de multe au citit sau studiat.
În primul rând, e foarte greu de înțeles pentru ceilalți din jur cum o persoană poate ajunge de pe-o zi pe alta inaptă pentru viață. Ieri ai fost la serviciu, ți-ai făcut treaba, a doua zi nu te mai poți ridica din pat, iar lacrimile îți curg pe obrajii lipsiți de orice expresie.
Ideea preferată?
În mod surprinzător, nu este iubirea pentru cărți, ci prietenia. Mi-a plăcut că am citit o carte în care prietenia este mai frumoasă decât orice relație romantică. Într-un fel, cred că societatea, filmele și cărțile ne-au făcut să ne construim viețile în jurul nevoii de iubire romantică, de cuplu. Dar dacă într-un final este vorba despre prietenie? Dacă în centrul vieților noastre ar sta, de fapt, relația cu cel mai bun prieten? Poate la final vom privi înapoi și vom înțelege că despre asta a fost mereu vorba: despre prieteni, prietenie și bucuria că nu am fost singuri.
Ce-aș mai putea să vă spun? Pur și simplu, că sunt mulțumit de a fi alături de dumneavoastră și că mica și singura consolare în fața marii nefericiri de a fi fost născut este totuși prietenia.
A doua idee preferată este, desigur, iubirea pentru cărți. Am realizat că, deși dragostea pentru lectură este o emoție generală, împărtășită de mulți, felul în care fiecare a devenit cititor este unic. Cel mai frumos mi se pare modul în care cărțile te pot găsi oricum. Poți porni cu trei ture în spatele celorlalți, în familii mai sărace, cu posibilități mai puține, dar cărțile tot vor apărea în viața ta. Sigur, șansele sunt mai mici, dar sper din toată inima ca ele să ajungă la toți cei care au nevoie să fie salvați.
Tata n-a înțeles niciodată de ce citesc cărți. În scurtele momente în care a ales să mă întrebe ce fac i-am spus că citesc. Odată mi-a zis:
– O să zbori într-o zi de la atâta citit.
Încheiere
Să dați o șansă acestei cărți. Se citește ușor, fără să fie neapărat ușoară. Veți găsi în ea lucruri pe care le-ați putea adopta cu ușurință ca adevărate filozofii de viață – de ex. să duci două cruci care nu-ți aparțin, în mai puțin de o săptămână, e un obicei prost. Și nu vă lăsați păcăliți de umor, te amuză până nici nu realizezi de unde te lovește emoția. Am și un mesaj pentru autor: Remus, îți doresc ca într-o zi să zbori de la atâta citit!
Să duci două cruci care nu-ți aparțin, în mai puțin de o săptămână, e un obicei prost.
P.S: Nu uitați ca la următoarea comandă să puneți în coș și un autor român.
