Cu scopul de a întinde un arc peste ani, te întreb la rândul meu: Este adevărat, iubito? Este adevărat că îți amintești, că totul are sens, chiar și ce ni s-a părut de multe ori absurd? Că ne simțim atrași unul de altul ca niște magneți, sfidând legile realității imediate și că undeva, într-o sferă care transcede tot ce știm despre natura noastră profundă, vom continua să o facem la infinit, ghidați de iubire? Acum devine limpede de ce te aștept, de ce te-am așteptat în tot acest timp, cu o speranță care a părut de multe ori nebunească?
Nu am mai scris de mult timp pe blog, așa că, dacă aleg să revin aici cu o carte, putem fi de acord cu toții că ea înseamnă ceva pentru mine. Și chiar așa este. Vreau să rămână scrise câteva cuvinte despre noul volum de povestiri semnat de Doru Preda. De ce? Pentru că dincolo de speranța că cineva și-ar putea alege următoarea lectură după ce mi-ar citi mie părerile, vreau să rămână mărturie câteva rânduri despre toate cărțile care mă fac să înțeleg mai bine viața. Despre toate cele care mă fac să cred, măcar în timpul lecturii lor, că nu sunt singură, și că viața asta chiar are o noimă (pe care o să o și înțeleg în momentul în care voi fi pregătită).
Cartea am citit-o acum câteva săptămâni, și dacă e să fiu sinceră, nu pot să spun că îmi amintesc foarte clar nici măcar jumătate dintre povestiri, dar ce a rămas cu mine este sentimentul pe care l-am avut citindu-le. Sentiment pe care nu am știut să îl numesc atunci, dar pe care eram convinsă că nu este prima dată când îl trăiesc. Se pare că am avut și eu, în rând cu personajele povestirilor, propria mea senzație de déjà-vu. Am mai avut o stare similară în adolescență, atunci când am citit Adam și Eva, de Liviu Rebreanu. Și parcă aud vocile care îmi spun că nu au nicio treabă cele două cărți și să las clasicii în pace, dar eu vă spun că doar în timp ce citeam Adam și Eva am mai crezut cu atâta convingere că realitatea se poate rupe și că în ordinea firească a lucrurilor apar întotdeauna breșe pe care suntem prea ocupați ca să le vedem.
“Mă numesc Magdalena Bratu și sunt profesoară”. Aproape că o pufnea râsul. Cine naiba se mai adresează așa, de parcă ar citi o etichetă?
Pe scurt, despre ce este cartea?
Flăcări gemene este o carte de povestiri. Personajele se schimbă. Avem o profesoară, un copil, un bătrân, un scriitor, o tânără. Pe scurt, ai putea regăsi orice persoană dintr-un vagon de metrou în acest volum. Ce fac toate personajele astea? Găsesc și se regăsesc fără să (se) caute. De aici și senzația de déjà-vu pe care ele o trăiesc atunci când cunosc o persoană, încep o nouă relație sau sunt puși în fața unor alegeri.
Recunosc că sunt și eu o mare fană a acestui mod de a vedea lucrurile, în care nimic nu este întâmplător. Unii ar putea spune că ăsta este modul naiv de a privi lumea. Eu spun că naiv este să crezi că tot ceea ce trăim este din pură întâmplare. Poate că uneori lucrurile ni se întâmplă pentru că primim dreptul la o a doua șansă, și de abia de aici începe un mod înflăcărat, dacă tot vorbim despre flăcări gemene, de a vedea lumea.
Cine poate citi cartea asta?
Sunt un adult crescut dintr-un copil care niciodată nu a fost atras de basme. Nu-mi amintesc momente în care să fi fost încântată de magicul de acolo. Deși încă predomină partea mea rațională, sunt într-un punct în care vreau să cred că poate chiar trăim între posibil și incredibil, și exact zona asta mi-a fost alimentată de flăcările gemene. Citisem recent, și regret că nu îmi amintesc unde, că ceea ce ne ține cu adevărat în viață este curiozitatea, adică dorința de a cunoaște ceva nou sau neobișnuit. Și mi se pare minunat cum, dacă stăm să ne gândim, perspectiva că mâine va fi o zi care va aduce ceva nou și bun, este de cele mai multe ori ceea ce ne ajută să trecem peste zilele nefericite. Îmi place că povestirile din Flăcări gemene mi-au dat speranță.
În ceea ce mă privește, fetița căreia nu-i plăceau basmele a fost înlocuită de o tânără care speră din când în când că ceva incredibil s-ar putea întâmpla. Care crede că senzația de parcă te cunosc dintotdeauna chiar există și care poate să se bucure de miraculosul din povestirile lui Doru Preda. Desigur că nu reușesc asta întotdeauna.
Autobuzul i-a lăsat la colțul străzii. Blocul ei se afla la doi pași, o clădire îngustă, cu trei niveluri, înghesuită între case din perioada interbelică. Strada pustie se înfunda într-un gard de beton, dincolo de care se zăreau acoperișurile întunecate ale unor hale industriale.
Mai avem o șansă să reparăm lucrurile?
Există și foarte, foarte multă iubire în cartea asta. Pentru că dincolo de alte înțelesuri, personajele povestirilor se (re)găsesc, reiau legături, pot să se iubească mai mult și să își spună lucrurile care nu au apucat să fie rostite. Nu se întâmplă asta de fiecare dată. Uneori tot la îndoială și dezamăgire se ajunge. Dar ideea de o a doua șansă, o nouă ocazie în care lucrurile se aliniază în sfârșit între oameni, este un gând care seduce și (te) cucerește. Cred că îmi plac povestirile de aici și pentru că se rup de banal. Pentru că oferă și alte explicații motivelor pentru care oamenii se atrag sau se resping, în afară de explicația bazată pe chimia creierului. Îmi place că legăturile între oameni există. Dincolo de despărțiri, rupturi sau timp.
În loc de încheiere
Realizez acum că am scris mai multe despre cum m-a făcut cartea asta să mă simt decât despre povestiri în sine. Dar cred că și asta are sens. Pentru că literatura nu e matematică, iar la finalul zilei eu număr cărțile după emoțiile pe care m-au făcut să le trăiesc. Las comentariile mai complicate pe seama criticilor.
Cartea a apărut în cadrul imprintului N’autor (editura Nemira), în anul 2025. Este disponibilă aici. De la același autor, vă recomand și romanul Mâine, când ne-am întâlnit, despre care am scris aici.
P.S: Nu uitați ca la următoarea comandă să puneți în coș și un autor român.
