Îi spuse despre ziua când străbunicul ei, Amedeo, pășise prima oară pe insulă. Îi povesti despre gemenii născuți din mame diferite; despre omul ieșit din mare; despre cum se războiau tot timpul tatăl ei și zio Giuseppino. Ce rău îi părea Lenei că nu trăise pe vremea când toate aceste legende pășeau vii pe insulă
Se vorbește greu despre astfel de lucruri; despre a nu mai fi. Deloc. Nu vrem să ne imaginăm ziua în care soarele va răsări pentru toți, mai puțin pentru noi. Au fost câteva cărți care mi-au arătat modul în care generațiile se succed și toate lucrurile pe care le lăsăm în urma noastră, deși nu întotdeauna le și conștientizăm. Casa de la Marginea Nopții este una dintre acele cărți; o carte care mi-a arătat că viața nu se termină.
Citind această carte, nu am putut să nu o asociez cu Un veac de singurătate (Gabriel García Márquez). Mi-a amintit și de Casa spiritelor (Isabel Allende). Pentru mine a fost un indicator bun, pentru că ambele cărți mi-au plăcut foarte mult.
Deși se citește ușor, cartea nu este deloc simplă. Aceasta povestește saga familiei Esposito și urmărește evoluția acesteia timp de aproape un veac, începând din 1914 și terminându-se în 2009. Acțiunea cărții se desfășoară în Castellamare, o insulă micuță și imaginară ce aparține Italiei. Insula și locuitorii ei sunt ca un univers de sine-stătător în care timpul curge într-un ritm propriu.
Toate personajele cărții sunt martorii unor epoci diferite; ei trec prin cele două Războaie Mondiale și resimt schimbările aduse de acestea, chiar dacă nu le conștientizează în mod direct. Tot oamenii sunt și cei afectați de timpurile moderne și de apariția tehnologiei. Aceasta are puterea de a modifica dinamica insulei și modul în care oamenii se raportează la trecerea timpului.
Ce mi-a plăcut în mod deosebit la această carte este faptul că fiecare capitol începe cu o mică legendă, ce reflectă într-o anumită măsură ceea ce urmează să se întâmple. Nu sunt un mare fan al realismului magic, dar trebuie să recunosc faptul că fiecare legendă dă un farmec deosebit cărții.
Un lucru care m-a făcut să apreciez și mai mult această carte este acela că nu am reușit să mă atașez de niciun personaj. După ce am terminat să o citesc, am avut senzația că aș fi putut citi doar 250 din cele 500 de pagini și ar fi fost suficient pentru a o înțelege. Am simțit că nu se întâmplă nimic nou, deși insula și generațiile erau într-o transformare continuă.
Atunci am înțeles că am început să citesc această carte cu așteptările pe care le am uneori și în viață: că trebuie să existe ceva extraordinar, ceva vizibil deosebit și marcant. În schimb, timpul doar trece, lumea se schimbă și noi ne adaptăm fără ca măcar să conștientizăm acest lucru. Poate că viața va trece fără să se întâmple nimic impresionant și asta ar putea fi ceva plăcut. Poate că ar trebui să trăim mai mult într-o succesiune de stări și mai puțin într-un lung șir de acțiuni.
