I judge books by their covers #asasunteu
Mi se întâmplă uneori să văd o carte care mă face pur și simplu curioasă; lucru care mă face să cred că de cele mai multe ori nu eu aleg cărțile, ci ele mă aleg pe mine. Cartea este o colecție de 26 de proze scurte care se continuă atât de bine, încât mi-am dat seama târziu că nu este vorba de un roman.
Aș putea să îi spun acestei cărți pe nume sau să o numesc cartea care se salvează cu finalul. De obicei evit cărțile care conțin încă din titlu cuvintele dragoste, iubire sau orice alt sinonim (este doar o chestie subiectivă), însă mai există și situații în care mă las convinsă să dau acelor cărți o șansă.
Nu ai cum să nu judeci o carte după copertă atunci când (în lipsa altor informații anterior dobândite) aceasta este primul lucru pe care îl poți vedea. E departe de a fi printre cărțile mele thriller preferate, dar trebuie să spun că abordează o mulțime de subiecte pe care nu le-aș fi văzut neapărat reunite într-o singură carte
În mai puțin de 200 de pagini ni se prezintă sanatoriul Pitié-Salpêtrière, folosit în acea perioadă pentru a interna femeile considerate “isterice”. Acestea erau închise și folosite ca material de studiu de către doctorul Charcot în încercarea de a identifica cauzele și remediul pentru această afecțiune considerată exclusiv o boală a femeilor.
Mi-am promis că aceasta va fi o postare scurtă, pentru că Fiica abordează un subiect despre care îmi este dificil să scriu. Este o carte pe care am citit-o cu teamă și cu vină; vină pentru că țineam în mână o carte ce ascunde probabil una dintre cele mai nefirești și mai detestabile pasiuni umane.
Îmi este greu să scriu despre o carte știind că în ea stă scrisă viața unui om. Daniel Keyes spune povestea lui William Milligan, “prima persoană din istoria Statelor Unite ale Americii declarată nevinovată pentru comiterea unor delicte majore pe motiv de incapacitate mintală datorită faptului că suferea de tulburare de personalitate multiplă.”
Cred că este greu să îți placă Fata care citea în metrou, dacă nu iubești cărțile în general; și aici nu mă refer doar la a le citi, ci la a iubi să le vezi, să le ai în preajmă, să știi că dacă ai o carte la îndemână ești mai puțin singur. În al doilea rând, este o carte despre cărți. Cum ar putea un cititor să nu îndrăgească așa ceva?
Sper să ne amintească cât mai multora dintre noi că există o singură legătură atât de profundă ca cea pe care o avem cu mamele noastre (fie că ne place sau nu să recunoaștem) și nu o vom mai avea cu nimeni niciodată.
Deși am citit și citesc în continuare destul de multe cărți thriller, trebuie să spun că au fost puțin cele care mi-au plăcut cu adevărat. Recunosc că nu am fost nici pe aproape de a intui finalul (ceea ce ar fi semnul unei cărți bune) și totuși Prin ochii ei nu se numără printre thrillerele mele preferate.
Cu siguranță că 3096 de zile este o carte care nu doar că te scoate din zona de confort, ci te duce atât de departe de ea, încât zona de confort rămâne un punct mic, cât urma unui creion pe o foaie. Cartea urmărește povestea de viață a autoarei, care la vârsta de 10 ani a fost răpită și apoi ținută în captivitate timp de 8 ani.