Ne uităm la stele. Greierii cântă, stelele picură. Dragostea nu se furişează, nu se ascunde, nu e cu gura cusută. Dimpotrivă, strigă din toate încheieturile. Dragostea e limpede şi cristalină. Ne ţine-n chihlimbar pe noi, cei doi adolescenţi care am fost cândva. Şi care încă mai suntem alături, deşi timpul, uite, ne-a fost deja cernut.
Nu sunt cuvinte, în capul meu, ca să descriu ce trezesc în mine cărțile Ioanei Nicolaie. Am două temeri: fie că nu reușesc să îi surprind frumusețea și complexitatea, prezentând-o fad, prin comparație cu splendoarea ei, fie că voi fi mult prea subiectivă, trecând drept un fan și atât, lipsită de orice simț critic.
O să mărturisesc, așadar, că aștept romanele Ioanei cu entuziasmul unui copil. Iubesc lumea nordului, spațiul parcă decupat dintr-o altă realitate, dar care poate fi atins cu degetul pe hartă. O lume în care legile pământului încă se respectă, în care bătrânii se prețuiesc, ulițele sunt pline de noroi, casele sunt joase și drumurile pline de copii. Iubesc cum timpul pare rupt din timpul celorlalți, și, deși pare că stă pe loc, el trece în valuri. Puțini sunt cei care rămân în picioare, pentru că apăsarea istoriei și durerile provocate de ea, îi îndoaie și îi îngenunchează pe majoritatea.
Cum creezi un univers de o asemenea frumusețe
Tot universul gândit și (re)construit de autoare, reprezintă, de fapt, o recompunere a spațiului copilăriei. Ioana Nicolaie este născută în județul Bistrița-Năsăud și provine dintr-o familie cu doisprezece frați. În fiecare dintre romanele sale (Cartea Reghinei, Pelinul negru, Tot înainte, Miezul inimii), o vei întâlni pe mama de o mie de kilograme – un întreg rupt în 12 bucăți, imaginea tatălui care nu se odihnește niciodată și vei cunoaște o parte din frații și surorile autoarei. Pe fiecare îi vei regăsi în poveștile celuilalt și te vei bucura ca și cum ai reîntâlni o persoană dragă, pe care o cunoști de când lumea.
Despre cine vei citi în Drumul spre Soare-Răsare
O să spun că Drumul spre Soare-Răsare este, în primul rând, povestea lui Radu, cel mai mare dintre cei doispreze frați ai familiei Nicolaie. Radu este primul copil al Reghinei, învață bine, are un scris mic, citește mult, scrie poezii și o iubește, încă din copilărie, pe Helga.
Dragostea nu va pieri niciodată. Și nu a pierit. A trecut limpede prin vremea Monei, a tunelului , a Bețivei. E și acum cu mine. Nu mă ridic să arunc în foc, așa cum am făcut cu scrisoarea pe care am scris-o mai sus, și foile astea de abur. Sunt mărtăruie. Poate nu-s de folos pentru mine, dar acum, la capătul tunelului, mă gândesc că dragostea e binele. Iar binele meu, cât am trăit pe lume, ai fost tu, Helga.
Radu este inteligent și sensibil. Când crește îi este rușine cu mama lui însărcinată. Nu reușește să se înscrie la facultate, mai întâi din cauza unui certificat de naștere uitat acasă, iar mai apoi împiedicat de o serie de nepotriviri are destinului. Scrie caiete întregi de poezii, dar mai salvează doar două sute de poeme. O iubește neîncetat pe Helga, chiar și după ce ea dispare din viața lui, chiar și atunci când galeria unei mine se prăbușește pe el aproape omorându-l, dar mai ales, chiar și după moarte, când sufletul lui Radu trece prin Vămile Văzduhului, căutând dovezi pentru ușurarea sufletului.
A Nouăsprezecea Vamă este a ereziei. A ruperii de trup, a fugii în cerc, a însingurării. În numele binelui, al schimbării de soartă, al împlinirii de lume. Ia să văd, cum cuget eu, Radu, adolescentul din Văralia, asupra religiei? Mă lepăd sau nu de credință?
O poveste spusă din iubire
Povestea lui Radu începe, în mod neobișnuit, o dată cu moartea acestuia, în zilele Judecății de Apoi. Trecerea Vămilor, ispășirea păcatelor, vinovăția și eliberarea, sunt motivele pentru care bărbatul se întoarce la diferite vârste. Episoade care ar putea trece drept banale, sunt reevaluate, și se dovedesc a fi momente de învățătură și creștere. Greșelile, fricile și conflictele interioare, devin din poveri, pietre de temelie într-un proces de auto-mântuire. Pentru câte lucruri poate fi judecat un om care simte că a murit, nu într-o clipă, ci în ultimii douăzeci de ani? – sunt gata, sunt sătul de viața asta, de ce nu mai crap odată? De douăzeci de ani sunt gata!
În ciuda elementelor supra-realiste pe care le puteți vedea din descrierea de mai sus, vreau să vă asigur că, romanul este de un realism nemilos. Viața bărbatului, deși compusă din bucăți, se descoperă întreagă în fața cititorului; neșansa lui Radu, un bărbat născut poet, dar nevoit să muncească cu trupul, nefericit și marcat de ghinion. Despre un om născut cu o soartă tristă, care moare de nenumărate ori înainte să se stingă din viață, numai din infinită iubire se putea scrie așa cum a făcut-o Ioana Nicolaie. Îmi pare rău pentru pierderea ei, realizez că volumul este scris cu dor și nevoie de alinare, și sper ca Radu să fi avut o trecere lină prin Vămile Văzduhului.
Sunt liber, fără nicio durere, liber și singur. Am rămas singur, zic. Căci nu e om care să nu fie singur pe lume.
– Singur?! Iartă-mă că te contrazic, dar eu unul nu cred că există singurătate. Toți suntem legați unul de altul. Ca niște rădăcini, dacă vrei.
Este vorba și despre iubire
Ba chiar aș îndrăzni să spun că, mai întâi de toate, este vorba despre iubire. Iubirea lui Radu pentru Helga începe în copilărie și nu se termină niciodată. Nici Helga nu îl uită pe Radu, ea fiind convinsă că acesta a ajuns un mare poet. Aș îndrăzni să spun că, în timpul vieții, din cauza iubirii multe au fost cele pe care bărbatul le-a avut de suferit. Însă, după moarte, tot iubirea este cea care îl salvează și îi face sufletul mai ușor. Iubirea este, în acest roman, un amestec de întuneric și lumină.
La poezie aș putea renunța, dar la ea, nu! Căci singura iubire deplină pornește din inimă. Cât despre iubirea plecată din cap, aceea îți sparge până la urmă țeasta.
În loc de încheiere
Vă spun încă o dată că Ioana Nicolaie este printre autorii mei preferați. I-aș putea recunoaște vocea dintr-o mie de voci și o să fiu întotdeauna recunoscătoare pentru prozatorii care, mai înainte de toate, sunt în suflet poeți.
P.S: Nu uitați ca la următoarea comandă să puneți în coș și un autor român.
(…) golul și veșnicia mai bine le petreci într-un loc pe care l-ai iubit. Poate singurul.
Dragostea nu trece, știusem dintotdeauna asta, ea doar se schimbă. În ură, cel mai des. Dar și în nostalgie, în nodul în gât sau, ca acum, într-o greutate nesfârșită, căreia n-ai cum să-i faci față.
