Când scrii despre tine pui mâna pe inimă și te juri, dar dacă puștiul ăsta rânjit intră odată cu tine în lumea pe care o refaci pentru tine, de multe ori el devine literatură. Dinții lui nu mai sunt dinții lui, ci iau parte la suferința ta unică, plecată în căutarea altor suferințe la fel. Un roman autobiografic e literatură, cred eu, mai mult decât o confesiune asumată, ori decât un construct la persoana I, de care autorul se dezice cu mofturi.
M-am zbătut și m-am frământat. M-am gândit la toate formele în care aș putea să-mi spun eu, o umbră fără nume aflată la marginea poveștii, părerea despre Ferenike. Simt că sunt galaxii întregi între mine și Ferenike care pare că s-a retras complet în sine și a închis în interiorul lui o întreagă lume. De abia acum mi-am făcut curaj să scriu despre acest roman, după ce au trecut aproape trei săptămâni de când l-am citit și încă două cărți prin mintea mea. Pentru că în sfârșit am pus distanță între mine și el, și îl pot privi fără să mă copleșească. Bineînțeles că de critică nu poate fi vorba, dar nici să laud acest roman nu pot. Știu că îmi lipsesc cuvintele și aș putea să pierd ceva esențial. O să vă spun ce m-a emoționat pe mine citindu-l, pentru că da, cred că tocmai am citit ceva extrordinar.
Despre ce este acest roman?
Ferenike este un roman autobiografic. Urmărim povestea Doinei Ruști, din primii ani de viață, până în anul 1968, când are loc moartea tatălui, un adevărat cutremur emoțional care îi împarte autoarei iremediabil viața în înainte și după. Din punct de vedere al spațiului, suntem în Comoșteni, un sat care se întinde pe marginea Jiului. Casa în care autoarea își trăiește copilăria mică este un refugiu, în care s-ar fi rezistat mult și bine, într-un asediu suportabil, poate chiar în confort. Gospodăria este dominată de prezența bunicii, care pare mai degrabă că domnește asupra tuturor. Parinții se rup târziu din această organizare, atunci când își construiesc propria casă. O altă coordonată ce schimbă cursul evenimentelor este capitularea tatălui în fața socialismului lui Dej, acceptând să fie contabil la colectiv.
Făcusem din el un personaj, poate primul meu personaj, de a cărui existență nu se îndoia nimeni, dar era și un vis de libertate, un simbol al lumii care pierise, înghițită de comunism.
Despre copilul-Doina-Ruști
Interesant este că, indiferent de vârsta la care se întoarce, în vocea naratoarei simt aceeași precizie în povestirea faptelor, pe care am întâlnit-o și în celelalte romane ale autoarei. Calmă, dar pătrunzătoare, lucidă, concentrată, un observator care nu lasă nimic neobservat. Aceasta este fetița Doina Ruști – aceeași fetiță care îi spune Moșului că ceea ce își dorește mai mult și mai mult în lume este să nu facă niciodată copii. O mărturisire ce se transformă într-o adevărată amenințare la adresa societății comuniste. Fetița care odată ajunsă la maturitate divorțează pentru că păstrează aceleași credințe. Un copil de o inteligență atroce, înconjurat de familie și totuși, atât de singur – care își pierde tatăl și se numește, cu un fel de detașare dureroasă copilul mortului. Aceeași fetiță poartă paltoane după moda interbelică, pentru care este umilită de profesori, și rochii cusute cu toate numele pe care nu le-a avut.
La Anul Nou a apărut moșul, care nu-mi producea nici o emoție, și m-a întrebat ce-mi doream – ce vrei tu cel mai mult și mai mult, ia spune-i lui Moșu! Iar eu am răspuns fără ezitare: să nu fac copii – asta îmi doresc cel mai mult.
Ce mi-a plăcut cel mai mult?
M-am întrebat cum o fi să duci în spate atâta istorie? Câtă greutate poate să pună asupra ta un singur nume? Când am părăsit teritoriul, spune autoarea referindu-se la momentul în care s-a rupt de Comoșteni, fără să simt un fel de nostalgie pentru o copilărie pierdută, ci mai degrabă ieșirea dintr-un spațiu magic. Pentru mine, lumea copilăriei autoarei își pierde reprezentarea fizică. Este un spațiu care există independent. Un stat în stat, în care până și timpul pare să se scurgă după propriile reguli, dar care nu scapă de ororile istoriei și de opresiunea regimurilor politice.
Orice aș face nu pot să opresc urletul, să-l șterg, să-l ascund măcar, pentru că eu sunt ochii lipiți de fereastră, sunt pacientul destinat să suporte, sunt fata mortului din Comoșteni.
Mi-a plăcut că m-am simțit ca într-o piesă de teatru în care oamenii sunt doar fundalul pe care se joacă drama personajului principal. Mi-au plăcut Jiul, fântâna, moara, camera Stafiilor, toate aceste locuri pline de însemnătate și simbolistică. Mi-a plăcut cum numele au atât de multă însemnătate în viața autoarei. Ea li se adresează părinților și bunicilor folosindu-se de numele lor sau de nume inventate. Bunica este Mițulica. Tatăl este Cornel. Mama este Muc, o ființă care nu poate proiecta asupra fetiței autoritatea de nezdruncinat a unei mame. La rândul său, între fetiță și tată se menține un joc constant al numelor. El i se adresează cu un nume diferit în funcție de starea lui și de moment. Nu este de mirare că, într-un anumit moment, naratoarea își respinge numele primit la botez și își dorește libertatea de a-și alege propriul nume. O cerere sublimă de independență.
Nu puteam să-i spun mamă, exista ceva ca un zid care mă oprea s-o consider o mamă, adică o femelă socială, cu autoritate de nezdruncinat.
Dar cine este Ferenike?
Dacă ar fi să ne luăm după nume, Doina Ruști ne explică că este cea care aduce victoria. Pherenike din Rhodos — a fost o atletă greacă, una dintre puținele femei despre care se știe că ar fi participat la jocuri olimpice, într-o epocă în care femeile nu aveau voie să concureze. Ea a înregistrat victorii sub numele fiului ei, pentru că regulile vremii interziceau femeilor să participe. Dați un click aici. Merită să auziți numele ei pronunțat chiar de autoare.
Am încheiat trimestrul în bucătăria de la parter. Când am ajuns în Comoșteni miroseam a mâncare, până și cărțile aveau miros de bucătărie. Mi-amintesc că pe unele mi le-au înlocuit, cumpărând altele. Dar făcusem niște economii. Independența mea nu era ieftină, niciodată n-a fost.
În loc de încheiere
Cred că anumite răni pot fi atât de cumplite, încât poți vorbi despre evenimentele care le-au provocat doar dacă te distanțezi și ajungi să le privești de la o depărtare care te face să te simți în siguranță. Mi-ar plăcea ca durerea naratoarei să nu mai fie atât de mare, astfel încât distanța dintre ea și fetița cu mai multe nume să fie mai mică. Mi-ar plăcea să le văd îmbrățișate și în siguranță pe amândouă.
Nu ratați romanul. Este strălucitor.
Era iulie. Mirosea a viață și a moarte. Cineva a scris despre mine că am obsesia zarzărelor. Cam în toate romanele pe care le-am scris apare și câte un zarzăr. Jos de tot, la temelie sunt zarzărele, și alături de ele salonul cu operate, morga și tatăl meu mort.
P.S: Nu uitați ca la următoarea comandă să puneți în coș și un autor român.
