Muzica îmi reamintește cum ar fi trebuit să fie viața mea. Dar nu mă schimbă. Muzica nu e decât sunetul regretelor noastre, pus pe un ritm care ne trezește iluzia plăcerii și a speranței. E acel remember categoric că suntem pe pământ pentru foarte scurt timp și că am neglijat, am scăldat-o sau, și mai rău, am dat greș când a fost vorba de a ne trăi viețile. Muzica e viața netrăită.
Găsește-mă – André Aciman
Nu este o noutate că Strigă-mă pe numele tău este una dintre cărțile mele preferate, așa că imediat ce am aflat că există și o continuare a cărții m-am grăbit să o citesc.
Găsește-mă m-a făcut să iau noțiunea de iubire și să o analizez meticulos. Am întors-o pe toate părțile, până am înțeles ce a făcut de fapt André Aciman: m-a făcut să cred în povești de iubire care nu se termină niciodată, chiar dacă asta nu înseamnă că sunt neapărat și fericite. În același timp, m-a lăsat să înțeleg că putem rătăci zeci de ani căutând ceva ce nu înțelegem și este nevoie doar de o clipă pentru a-l găsi într-o persoană, indiferent de vârstă sau gen. Da, știu, sună ca niște clișee care în mod normal m-ar scoate din minți, dar André Aciman scrie despre acestea într-un mod atât de credibil, încât iată-mă aici, vorbind despre ele.
Autorul a explorat în această carte diferitele moduri sub care iubirea poate să apară. Mi-a dat constant senzația că există diferite vârste ale iubirii, iar fiecare dintre acestea este descrisă cu o finețe extraordinară. Nu am reușit de la început să înțeleg cum într-o lume plină de dificultăți și temeri, vin aceste iubiri ce îți dau tot universul peste cap și pe care protagoniștii le tratează cu o simplitate aproape naivă. Am conștientizat târziu că naturalețea realațiilor, spontaneitatea și firescul acestora stau fix în intensitatea lor; atunci când orice altceva devine neînsemnat în fața unui sentiment atât de puternic.
Îl revedem în această carte pe Elio, la zece ani după încheierea relației cu Oliver. Acesta locuiește în Roma, unde a ajuns un pianist de succes. Cartea începe prezentând călătoria tatălui său, Sami, pentru a-l vizita. Aceasta este importantă pentru că în tren, Sami se îndrăgostește de Miranda, o femeie mult mai tânără.
Chiar dacă nu este vorba de Elio și Oliver aici, aceasta este în mod surprinzător partea mea preferată din carte. Naturalețea dialogului dintre Sami și Miranda m-a făcut să recitesc pagini întregi și să fiu la fel de tulburată de forța și intensitatea întâlnirii dintre cei doi, precum sunt și cele două personaje.
Cartea continuă cu lucrul cel mai așteptat de către cititori; sunt prezentate diferite momente și etape atât din viața lui Elio, cât și din cea a lui Oliver. Nu aș vrea să spun mai multe despre asta, pentru că frumusețea acestei cărți stă chiar în imposibilitatea cititorului de a anticipa ceea ce urmează.
Fiindcă viața mea s-a oprit acolo. Fiindcă n-am plecat niciodată cu adevărat.
P. 268
Pot înțelege și motivul pentru care cartea nu a fost pe placul unui număr mare de cititori care se așteptau la mai mult despre Elio și Oliver ca întreg. Cu toate acestea, cred că nu în asta stă esența acestei cărți, ce ar putea la fel de bine să fie un roman de sine stător. Faptul că cititorul cunoaște istoria celor doi, este doar un plus în momentul citirii cărții, nicidecum un must.
Nu neapărat că mă obsedează subiectul relației dintre părinți și copii, dar pentru iubitorii dialogului dintre Elio și tată de la finalul primei cărți, nici continuarea acesteia nu dezămăgește. Toată acțiunea cărții pare plasată într-o lume destul de aproape de ideal în ceea ce privește acest tip de relație. Dacă în prima carte vedeam un tată care își sprijină un fiu rătăcit, ce este în căutare de acceptare, în volumul al doilea rolurile se inversează. Cred că relația dintre Elio și Sami este adevărata utopie a acestor cărți și idealul cel mai greu de atins.
Pentru mine romanul lui André Aciman a fost ca o gură de aer proaspăt. Este exact acel lucru care te ajută să mergi înainte și îți arată că cele mai frumoase vieți nu sunt neapărat cele trăite într-o fericire modestă, de rând, ci pot fi cele trăite în nostalgie și melancolie pentru niște sentimente puternice pe care poate le-am avut sau poate nu o să le trăim niciodată.
