Viața omului nu e nimic altceva decât o alungare din paradis, urmată de o altă alungare din paradis, apoi de o altă alungare din paradis, se termină paradisurile se termină și viața, din paradis oricum ești alungat, chiar dacă nici măcar nu ți-ai dat seama că acolo erai (…)
Uite o carte care m-a făcut să mă întreb care este până la urmă diferența între viața reală și redacția unui ziar, locul în care se plimbă toate ororile, nenorocirile, crizele și accidentele lumii. Rar m-a întristat atât de tare să citesc despre declinul unui univers. Am suferit pentru pierderea unui paradis care nici măcar nu a fost al meu, pe care nici cu gândul nu l-am trăit. Până la urmă, poate că asta este frumusețea literaturii, și asta reușesc cărțile să facă; să ne ajute să cunoaștem lucruri fără să le trăim pe toate, pentru că cine ar putea face asta? Sau poate nici măcar n-am suferit după paradisurile lui Andrei Crăciun. Poate am suferit după cele pe care eu însămi le-am pierdut. Și dacă stau să mă gândesc mai bine, poate că am suferit mai degrabă pentru cele pe care simt că urmează să le pierd. Acum hai să vedem de unde atâtea gânduri după un roman de numai 111 pagini.
(…) în ziar încăpeau toate ororile, toate nenorocirile, toate accidentele, toate crizele, mulți gazetari deveniseră, cu anii, simpli contabili, simpli funcționari ai acestor necazuri care se abăteau peste oamenii de rând (…)
Nu a început totul chiar bine
La început m-a provocat cartea asta și m-a deranjat tonul vocii masculine care s-a dezvoltat în mintea mea și perspectiva din care sunt prezentate mai ales femeile. Mi-a displăcut nonșalanța cu care se pronunță cuvântul curvă și maniera ușor romanțată în care lumea lor este descrisă. După cum spun întotdeauna, vă invit să citiți toate cărțile cu simț critic, dar cu mintea deschisă. Uneori, cel mai incomod roman se poate transforma într-unul dintre cele mai intime și autentice universuri în care vom avea ocazia să pătrundem. Iar aici s-a așezat totul perfect în momentul în care am înțeles că vocea naratorului este calibrată la realitatea anului 2000, într-o țară nu demult ieșită din comunism, în care oamenii încă descopereau lumea, sexul și libertățile la care înainte nici nu visau.
Și totuși despre ce este cartea
Protagonistul lui Andrei Crăciun, Júnior, este un tânăr talentat care se angajează într-una dintre cele mai mari redacții din capitala anului 2000. Își trăiește viața prin gazetărie, iar când lumea redacției începe să se clatine și să decadă, Júnior simte că o parte din el se destramă odată cu ea. Probabil că asta se întâmplă atunci când pasiunea cu care îți practici meseria este una uriașă: ajunge să te trăiască ea pe tine. Iar ultimele ei clipe de glorie sunt și ultimele momente pe care le trăiești înainte de o nouă cădere din paradis.
Mi-ar fi greu să spun exact în ce paragrafe sau ce a spus Andrei Crăciun atât de fascinant despre gazetărie, încât la final, recunosc că am plâns declinul ziarelor și al redacțiilor, iar mai apoi declinul omului (Júnior).
(…) cei mai mulți trăiau așa, arzând, arzând, arzând, arzând, arzând, pentru că nu știau să trăiască altfel, se simțeau comete, se simțeau lumini pe un cer altfel pe deplin întunecat, se simțeau libelule, cumva toți știau că nu mai au mult, toți aveau sentimentul acesta inexplicabil al urgenței, toți erau locuiți de ideea curioasă și ridicolă că fără ei se sfârșește lumea (…)
Poveste adevărată sau nu?
Uite ceva ce chiar nu vreau să aflu. Deși știam că Andrei Crăciun este unul dintre cei mai buni ziariști din România și unul dintre fondatorii Recorder, am ales să citesc cartea fără să mă întreb ce e adevărat și ce este ficțiune, despre ce redacție este vorba sau cine sunt celelalte personaje ale cărții. Am vrut să mă pierd în poveste și să ascult cu atenție, fără să mă concentrez pe judecăți sau verificări, pentru că atunci când un om ne lasă să pătrundem în viața lui, cel mai important este să rămânem prezenți.
(…) și trecutul s-a întors și el cu mine și am plecat de acolo cu inima țăndări (…)
Oricum, așa este și scrisă cartea. O frază nesfârșită, o poveste spusă dintr-o suflare. Nu știu ce s-a încercat din punct de vedere stilistic (îmi lipsesc noțiunile teoretice), dar știu cu siguranță cum a ajuns la mine. Ești în curte, vara, la țară. Este cald. Ești așezat la umbră la o masă improvizată, atunci când Andrei Crăciun vine la tine și începe să vorbească. Și vorbește. Și vorbește. Și spune. Și nu te lasă să îl întrerupi, pentru că oricum nu vrea nici păreri, nici sfaturi, cu atât mai puțin compătimire. Vrea doar să spună și să povestească. Ești blocat acolo și tocmai ai ascultat o poveste pe care nu o să o uiți niciodată.
Dacă îmi place Andrei Crăciun?
(…) eram un naiv nimerit într-o redacție, fericit că îmi pot exersa metaforele pe oameni adevărați, fericit că pot spune o poveste cu personaje pe care nici măcar nu m-am obosit să le inventez (…)
Nu cred că e o surpriză că l-am descoperit tot prin intermediul imprintului n’autor din cadrul editurii Nemira. Am citit Viața de apoi a poetului, despre care am scris aici. Și cum aș fi putut să uit un autor care spune că iubirea trebuie să ne facă să ne simțim și puțin mizerabili? Acum, eu nu spun că va fi autorul vostru preferat pe care veți vrea să îl citiți oricând la ceas de noapte, dar spun că e o pierdere să nu încercați măcar o carte scrisă de el, pentru că Andrei Crăciun are o voce literară ce trebuie măcar o dată citită.
(…) când se făcea din nou ziua cea sfântă de douăzeci și șapte, beau toți, nu atât din plăcerea de a se face pulbere, cât pentru a îndura ceea ce era de neîndurat, iar realitatea era de neîndurat, tranziția fusese atroce și încă mai era, iar cel mai rău dintre toate era că la orizont se arăta ceva de necrezut, dispariția lumii noastre, o lume fără ziare, o lume fără fapte și fără povești (…)
În loc de concluzie
Vă spun ce am făcut eu după ce i-am citit romanul. M-am dus frumos pe pagina asta și am luat la rând interviurile acordate de Andrei Crăciun. A fost o experiență în sine și poate o ultimă piesă în puzzle-ul lui Júnior.
P.S: Nu uitați ca la următoarea comandă să puneți în coș și un autor român.
