Pentru mama, tatăl și sora mea.
Pentru toți cei care s-au chinuit sau au murit
în spitalele nevindecării.
Pentru cei care izbutesc să rămână oameni
în ciuda neomeniei ce-i înconjoară.
Pentru România viitorului, în care corupția a fost nimicită,
sistemul medical salvează în loc să ucidă,
iar incendiul de la Colectiv este o amintire cumplită
a unei tragedii care nu se mai poate repeta.
Nu știu să spun de cine sau de ce, dar mereu m-am gândit că literatura poate salva lumea. Mai cred și că, deşi îți deschid atâtea drumuri, cărțile te învață care este calea către tine. După ce am citit Jurnalul lui 66, am realizat că îmi doresc din toată inima ca această carte să o salveze pe Alexandra și să fie mărturia care o vindecă.
Alexandra Furnea este una dintre persoanele care au supraviețuit incendiului de la Colectiv. Cu răni teribile, aceasta ajunge în Spitalul de Arși din București unde devine victima corupției și a nepăsării. Cartea Jurnalul lui 66: Noaptea în care am ars este mărturia nopții incendiului și a tuturor rănilor fizice și psihice pe care Alexandra le-a suferit după.
Este una dintre cele mai grele cărți pe care le-am citit vreodată pentru că nu este vorba de ficțiune. Este o carte ce descrie o realitate de care nu ne dorim să aparținem, dar în care trăim cu toții. Deși incendiul de la Colectiv este o întâmplare tragică, lucrul cel mai tulburător din mărturia autoarei este desfășurarea lucrurilor de după. Adevăratul infern a început în Spitalul de Arși, unde viețile oamenilor au stat în mâinile unui sistem medical mizerabil, ce a eșuat într-un mod lamentabil în a-și face datoria.
Ca și cum rănile fizice și traumele psihice nu erau deja suficiente, victimele sunt de vină și pentru că procesul de vindecare necesită timp. Arsurile Alexandrei nu trec pentru că “are pielea prea albă” și este “prea deprimată”. Ea nu are dreptul să plângă de durere pentru că altor persoane le este mult mai rău. Nu există empatie și înțelegere, ci doar autosuficiență. Produsele cumpărate pentru îngrijirea bolnavilor de către familii sunt ținute sub cheie.
Halatele de unică folosință se împrumută de la un vizitator la altul. Nu există medicamente corespunzătoare îngrijirii arsurilor, dar pe pereți se atârnă icoane. Sunt și câteva persoane “excepție” care încearcă să facă lucrurile corect, însă sunt mult prea mici pentru a salva un sistem cu o corupție atât de mare.
Nu aș recomanda nimănui această carte pentru valoarea ei literară, ci ca pe un reminder că oricare dintre noi ar fi putut fi în locul Alexandrei. Este dificil să ne gândim că sănătatea nu este veșnică și că vom ajunge într-un punct în care viețile noastre vor depinde de un medic. Îmi este greu să am încredere că într-un astfel de moment totul va fi bine, de asta ascund și gândul acesta sub preș ca să pot dormi noaptea liniștită.
Alexandra a scris pentru ca noi toți să învățăm că nepăsarea se plătește scump; a scris pentru a ne învăța că trebuie să ne pese. Trebuie să ne pese de noi, de ceilalți, de modul în care ne facem treaba la locul de muncă, de ceea ce lăsăm în urma noastră, de oamenii pe care îi votăm, de țara în care trăim, de societate și de tot ceea ce ne înconjoară.
Alexandra a scris (intenționat sau nu) ca să ne arate că este posibil să rămâi blând și să ai încredere în oameni, chiar și după ce ești tratat cu indiferență, răutate și poate chiar ură.
După toate experiențele groaznice, Alexandra a rămas în țară și asta cred că este cea mai sinceră declarație de încredere că lucrurile se mai pot schimba. Dacă Alexandra reușește să creadă în asta, ce scuză mai avem noi?
P.S: Pe blogul autoarei sunt câteva fragmente din carte.
