„Nu ne naștem, ci devenim femei” este una dintre faimoasele ei afirmații. De secole, fetele erau învățate că cele mai importante roluri ale lor în viață erau sexualitatea, fertilitatea și maternitatea.
Lapte negru – Elif Shafak
Despre cartea aceasta mi-am propus să scriu pe fugă. Altfel, dacă aș încerca să găsesc cuvintele potrivite pentru a vorbi despre ea, probabil nu aș mai face-o niciodată. Există carți care îmi plac și cărți de care mă atașez iremediabil. Așa că, întrerup azi seria autorilor români pentru o altă carte de excepție: Lapte negru – o carte pentru care aș putea să garantez că autoarea a scris-o pentru mine.
Poate o scriitoare să fie și mamă? Înseamnă nașterea copiilor de fapt moartea părinților? Ce este cu haremul de femei din interiorul nostru? Ce se întâmplă dacă o singură voce preia controlul? La fel ca în cazul sultanilor ce își omorau frații, va ucide acea voce orice altă parte a noastră? În ce măsură feminitatea este biologică sau însușită prin intermediul societății?
La toate aceste întrebări Elif Shafak răspunde din propria experiență. Răspunde folosind metafore; vorbește despre femeia-lună, femeia-sită, femeia-trup și despre cum perfecțiunea nu poate avea copii.
Vorbește despre femei ca despre veșnice nomade ale numelor de familie. Pentru că și numele poate fi un fel de formulă magică, ce poate aduce stabilitate prin persistență și instabilitate prin schimbarea lui. Tot autoarea ne pune în față și două perspective la fel de dăunătoare pe care societatea de azi le oferă femeilor.
Perspectiva tradițională care spune că a fi mamă este cea mai sacră și mai însemnată obligație și perspectiva modernă, a femeii ce devine mamă, dar care nu renunță la sine. Femeia cu carieră, soț și copii, capabilă să satisfacă nevoile tuturor, acasă și la serviciu. Două perspective care nu se diferențiază aproape prin nimic, la fel de limitate și de contaminate. Viziunea modernă trasând doar un nou drum și mai anevoios, pe care femeile să îl poată parcurge.
Cartea este plină și de povești ale altor autoare. Elif Shafak le adoră pe Simone de Beauvoir, Anaïs Nin, Jane Austen, Sophia Tolstoi, Sylvia Path, Virginia Woolf, Zelda Fitzgerald și multe alte femei care au fost puse la rândul lor față în față cu dorința de a scrie și cu alegerea de a fi sau nu mame. Consumate de o pasiune fără margini, fiecare dintre aceste femei au luptat să își găsească vocea într-o perioadă în care bărbații au revendicat scrisul, făcând din roman o construcție rațională, inaccesibilă femeilor – privite ca fiind ființe emotive și sentimentale. Pentru o femeie, orice femeie, calea cea dreaptă către creație trece prin uter, nu prin creier (Peyami Safa – scriitor turc). Elif Shafak scrie despre femei care au iubit și au fost capabile să trăiască în umbra bărbaților din viața lor sau au înnebunit încercând să iasă de sub influența acestora.
Autoarea amintește și de Virgina Woolf, care în eseul O cameră doar a ei susține că o femeie, n-ar fi avut cum să scrie piesele de teatru semnate de Shakespeare în epoca lui. Iar pentru asta, Virginia introduce în scenă o femeie imaginară, Judith, sora lui Shakespeare și descrie cum ar fi fost viața ei.
Mi-aș dori să pot lăsa în scris entuziasmul și încântarea cu care aș vorbi despre cartea aceasta: să gesticulez vorbind rapid și să sar haotic de la o idee la alta, pentru că asta se întâmplă atunci când sunt cu adevărat cucerită de ceva. În schimb, las în continuare câteva citate care sper să vă convingă să dați o șansă acestei cărți.
Cărțile îmi fuseseră cele mai bune prietene din ziua în care am învățat să scriu și să citesc. Cărțile mă salvaseră. Fusesem un copil atât de introvertit, încât vorbeam cu creioanele colorate și le ceream iertare obiectelor dacă mă loveam de ele. Poveștile mi-au dat un sentiment de continuitate, centru și coerență – cei trei C de care altminteri duceam grav lipsă.
Încep să-mi dau seama că nu mă cunosc prea bine. De-a lungul întregii mele vieți de adult, am favorizat unele voci interioare în dauna altora. Câte voci pe care-mi rămâne să le cunosc mai sunt?
În Al doilea sex, De Beauvoir reiterează faimosul dicton al lui Hegel după care nașterea copilor merge adesea mână în mână cu moartea părinților. Totuși, în ciuda convingerilor ei în privința căstoriei și maternității, scrierile lui De Beauvoir poartă adânc urmele unui alt adevăr: acela că, dacă Sartre ar fi vrut sã aibă copii, în dorința ei de a-i face pe plac, ar fi putut deveni mamă. Pur și simplu îl adoră. Pentru ea, soarele unei noi societăți rasărea din adâncul ochilor lui. Era singurul bărbat pe care îl respectă mai mult decât îl dorea.
De la ea am învățat, printre altele, o lecție crucială: dacă vrei să distrugi ceva, fie că e vorba de o pată, de acnee sau de sufletul unui om, tot ce trebuie să faci e să-l împrejmuiești cu ziduri?
“Nu mă lași niciodată să vorbesc! M-ai aruncat în magazia personalității tale și apoi ai uitat cu desăvârșire de mine. De atâția ani tot aștept să mă accepți și să mă iubești așa cum sunt.” În clipa aia, un val și mai mare de rușine începe să-mi naăpădească mintea. Mă simt ca un părinte conservator de modă veche care și-a renegat fiul pentru că e homosexual și se preface că nici nu există. Asta am făcut oare cu latura mea maternă?
