Bărbatul îi rase imediat o palmă care o făcu să alunece de pe scaun.
— Vai de mine, liniştiţi-vă domnul Niţă, lăsaţi c-o bateţi acasă, acum v-am chemat să discutăm.
Cristel se retrase o jumătate de pas, deşi ar fi vrut să-i dea câteva picioare în gură, mai ales c-o văzuse căzută, să-i şteargă privirea aia de bandită.
De obicei încep cu un citat. Apoi fac o introducere; ce cred despre autor, cum am ajuns la carte. Acum nu este nevoie de nimic. Orice aș spune pălește în fața unui singur adevăr: este un must-read cartea Doinei Ruști și o piesă valoroasă a literaturii române contemporane. Singura ei problemă rămâne că dă cu cititorul de pământ și te trece prin toate stările: dezgust, milă, disconfort, revoltă și multă teamă că suntem părtași, chiar și prin tăcere, la ceea ce judecăm cel mai aspru.
Cartea o are ca personaj central pe Eliza Niță, cunoscută de tot satul, iar ulterior de către toată țara, drept Lizoanca, prostituata de 11 ani care a îmbolnăvit un sat întreg de sifilis.
În mintea mea Lizoanca ia forma unui mic animal fragil, hăituit. Trăind într-o sărăcie chinuitoare, bătută de tată până la sânge, sub privirile rătăcite ale mamei, fetița schimbă un rău pentru un altul. Ea alege să se prostitueze pentru a-și cumpăra libertatea, întrebându-se cu naivitate și profunzime spre finalul romanului, de ce nu își poate aparține doar ei? Ea aparține mai întâi tatălui, iar mai apoi bărbaților ce își plătesc vinovăția în croasante cu ciocolată, Eliza ajungând să confunde gesturile infame ale acestora cu dovezi de grijă și afecțiune.
Cea mai mare catastrofă a vieţii e că există un tartore peste partea ei cea mai frumoasă. De ce dracu’ trebuia să aparţină cuiva? Fata lui Cristel, fata centrului, fata lui tataie! De ce n-ar fi putut să fie liberă de la bun început? Lăsată să facă ce-o tăia capul? Fără să simtă ciocul de fier al părintelui, al tutorelui, al asistentului social. La ce folosesc ăştia toţi? Mai ales părinţii? De la care mai şi eşti obligat să păstrezi diverse chestii: ochii lui Cristel, gura lui Tori, sângele lor nemulţumit şi coclit, care cine ştie de unde venea, pe ce traseu se târâse şi prin ce fiinţe, una mai jalnică decât alta. Ea îşi imagină un şir nesfârşit de Cristeli care-şi băteau copiii, o mie de Florenţe bătute măr, milioane de Tori tăvălite prin prundurile Neajlovului şi, dacă ar fi ştiut, cu siguranţă că ar fi văzut şi un convoi de Notari înfipţi în adolescente ghinioniste.
În cele din urmă, însă, romanul nu este despre un singur copil abuzat, ci despre un întreg eșec al umanității. Doina Ruști scrie această carte dintr-un soi de revoltă sau indignare, pornind de la un caz real. De abia acum vorbim despre un adevăr rușinos din pricina căruia cartea devine greu de digerat și, probabil, pentru unii chiar de evitat. Faptul că nu te lasă să ai happy thoughts, că îți deschide ochii și te face să vezi.
Citind cartea, m-am întrebat, bine, bine, dar în acest sat plin de bărbați cruzi și dezgustători, unde sunt femeile? Mamele? Surorile? Fiicele? Bunicile? Asistenta medicală a dispensarului din sat este dominată de invidii personale și frustrări. Profesoarele privesc cu repulsie cazul, preferând să închidă ochii. Reportera cea mai implicătă în acest caz privește totul cu detașare, ca și cum ar aparține de o altă lume. Mama Lizoancăi este și ea, la rândul ei, victima brutalității bărbaților. Bunica împărtășește o poveste de viață similară. În realitate, Eliza duce mai departe un destin cu rădăcini comune.
Referitor la Lizoanca și scriere, adevărata măiestrie a autoarei vine în modul în care ia un subiect sfâșietor și îl transformă în literatură, construind un întreg univers în jurul vârstei de 11 ani; laitmotivul romanului. Fiecare personaj suferă o întoarcere în timp, la această vârstă deopotrivă a inocenței și a maturizării abrutizante. Autoarea nu judecă și nu spune cum sunt personajele. În acest roman nu există bine sau rău (pentru că aproape că nu există vreo urmă de bine), nu vei întâlni o luptă între cei buni și cei răi, ci doar o imagine vie a mediului și a unor vremuri în care un copil abuzat poate fi acuzat și pus la zid că a îmbolnăvit un sat întreg.
La finalul romanului nu am rămas cu un gust amar, ci mai degrabă cu un fel de relaxare tâmpă, venită din sentimentul că mai rău de atât nu se poate. În orice caz, nu uitați ca la următoarea comandă să puneți în coș și un autor român. Sper că v-am convins să alegeți Lizoanca.
