Oamenii vorbesc despre capacitatea de a îndura. De a îndura orice și oricât, de a continua să mergi mai departe, de a fi puternic. Poți face asta numai dacă nu ești singur. Asta e temelia pe care este construită viața și așa va rămâne. Apropierea de ceilalți. Când ești singur, totul devine o luptă de a îndura și nimic mai mult.(…) Interacțiunea, legătura este obligatorie. Este ceva de care toți avem nevoie. Singurătatea nu se poate susține la nesfârșit, dar la un moment dat se va întâmpla și asta.
Mă gândesc să-i pun capăt – Iain Reid
Cu atâta libertate în a-mi alege următoarea lectură, simt că mă las întotdeauna pradă unui fel de haos. Tind totuși să cred că există o oarecare armonie între toate aceste hotărâri, pentru că la final, fiecare carte aleasă se integrează perfect în peisajul vieții mele.
Mi-am cumpărat cartea lui Iain Reid de la târgul Gaudeamus, influențată fiind de o avalanșă de postări, de un titlu care promite ceva și de o copertă interesantă.
Cu siguranță piesa de rezistență a acestui roman este finalul care a reușit să mă surprindă total și m-a făcut să mă rușinez de superficialitatea cu care am parcurs povestea. Așa că o să o spun încă de acum, citiți romanul până la final și fiți atenți la detalii! Garantez că o să vă placă.
Suntem în mintea unei femei, care face o excursie cu iubitul ei, Jake, pentru a-i cunoaște părinții. Am aflat încă de la început că a avut loc o crimă, lucru care m-a ținut într-o stare ușoară de anxietate pe tot parcursul cărții. Împreună cu cei doi, ajungem la ferma izolată a părinților, participăm la o cină tensionată și încercăm să punem cap la cap multe dintre elementele care formează un tablou întunecat. Pe drumul de întoarcere Jake se hotărăște să îi arate iubitei sale o școală veche. În plină furtună de zăpadă, în toiul nopții și pe un drum aproape părăsit, cititorul este constant într-o stare de disconfort și de așteptare.
Adevărata acțiune a acestei cărți se petrece însă în mașină, prin dialogul constant dintre Jake și iubita sa. Trăiești cu senzația că urmărești o piesă de teatru cu decoruri reduse la minim, dar cu replici profunde și pline de semnificații. Suspansul și misterul evoluează și se adâncesc pe măsură ce povestea se desfășoară, iar gândul persistent al femeii de a pune capăt se repetă aproape în mod obsesiv.
Deși am fost tentată să cred că citesc încă un thriller, am înțeles la final că Mă gândesc să-i pun capăt este mai mult decât un roman scris cu scopul de a uimi cititorul. El tratează aspecte profunde ale complexității psihologice umane, aducând în atenția cititorului importanța relațiilor interumane, tragedia singurătății și greutatea izolării. Pentru mine finalul acestui roman a fost de o tristețe copleșitoare.
Un plus al acestei cărți ce abordează în mod curajos teme atât de grele, este faptul că se citește foarte ușor, având fraze scurte, clare și concise. Se observă o anumită grijă a autorului pentru a sugerea lucruri, mai degrabă decât a le numi, iar traducerea este aproape de ceea ce aș numi curat și ordonat. Nu am avut în niciun punct regretul că nu citesc cartea în versiunea ei originală.
O să închei această recenzie cu încă un citat din cadrul cărții – cel care m-a făcut să mă bucur că trăiesc, așa cum am spus-o de multe ori, mai mult în mintea mea și mai puțin prin fapte.
Uneori, un gând este mai aproape de adevăr, de realitate, decât o acțiune. Poți spune orice, poți face orice, dar nu poți falsifica un gând.
Mă gândesc să-i pun capăt – Iain Reid
