Jegu Mondial se furișase în viața lor, se strecurase pe sub covorul din sufragerie, se topise în ciorba zilnică, intrase în pixelii televizorului și-și făcuse loc chiar și în dulapurile cu haine, încât oriunde s-ar fi dus, orice ar fi făcut, None dădea mereu cu ochii de această creatură, frământată din praf și din mizerii, exact ca mumia din filmul lui Stephen Sommers.
Pe Doina Ruști am cunoscut-o prin intermediul romanului Lizoanca la 11 ani, despre care am scris aici. Nu am avut nevoie de mai mult ca să înțeleg că am în față o scriitoare cu forța necesară de a da cu cititorul de pământ și de a-l trece prin toate stările (dezgust, milă, disconfort, revoltă), doar pentru a-l face să înțeleagă că realitatea este dură și literatura nu este doar un refugiu plăcut, ci și o oglindă crudă a societății. Pare că aduce cele mai rușinoase gânduri și acțiuni ale oamenilor în cărțile sale. Cele despre care nu vrem să citim, deși știm foarte bine că ele există. Interesant este că pe multe le aduce ca acțiuni tangențiale la firul narativ principal. Deși pare că povestea ar fi funcționat la fel de bine și fără ele, fiecare moment evocat contribuie la atmosfera încordată a unei societăți care își pierde sau încă nici nu și-a descoperit valorile.
Acum stăteau față în față. Femeia avea un zâmbet direct și o privire de om îngăduitor prin educație.
Care este povestea?
Mămica la două albăstrele prezintă o poveste de dragoste trăită ca un fel de revoluție personală, desfășurată pe fundalul frământărilor politice din vara lui 2012. None, un cameraman căsătorit, trece printr-o criză personală după ce se îndrăgostește de o cântăreață, iar această iubire declanșează conflicte și frustrări adânc ascunse. În paralel, prim-ministrul României, acuzat de plagiat, citește mesajele unei necunoscute de pe Facebok, semnate Mămica la două albăstrele. Copil adoptat, bărbat însurat, femeie îndrăgostită, lume mondenă, jocuri politice, privatizarea combinatului Oltchim. Cum ar putea să nu iasă ceva interesant din asta?
Romanul este plin de personaje care ar fi dispuse să fugă până la capătul lumii pentru puțină tandrețe.
Dacă ar fi fost suficient de convins, ar fi mărturisit că în singurătatea lui, în miezul ei aureolat de idealuri, s-a aflat întotdeauna doar o singură fortificație: speranța într-o iubire pasională.
Mi-a plăcut sau nu?
Sunt uimită de faptul că oamenii nu sunt mai încântați de această carte – despre care eu zic că este o operă foarte bună. Înțeleg totuși că este dificil să te încânte încă o carte despre destine românești nefericite; alte personaje triste puse în noi conjuncturi rușinoase. Pentru mine, au fost însă multe lucruri pentru care Mămica la două albăstrele înseamnă mai mult decât încă o poveste nefericită în peisajul românesc.
Să strigi cu exuberanță numele cuiva e ca și cum ai anunță că, pentru un moment, te-ai hotărât să renunți la tine.
Ce merită menționat?
Romanul m-a făcut să mă întreb cine suntem și cum ne putem menține echilibrul într-o societate în care corupția este acceptată, iar plagiatul unui doctorat este judecat de popor printr-o singură întrebare: dar cine nu a copiat vreodată? O mamă își ucide fiul nou născut și pare să nu aibă regrete. Adopția unui copil este văzută de unii ca un act infam, egoist, fals și disperat. Părinții își doresc să scape de propriii copii din cauza unei dorințe de nestăvilit de a-și recupera controlul asupra vieții. În același timp, aceeași părinți sunt, la rândul lor, copiii care nu au reușit niciodată să crească și să își aparțină, rămânând sub controlul mamelor.
Totuși, existaseră și criminale imaculate. Printre ele, o adolescentă, care își omorâse copilul abia născut, îl făcuse să se gândească multe zile la ea. Când a văzut-o prima dată arăta doar ca o mâță pedepsită (…) Abia când a pus camera pe ea, a înregistrat și restul (…) Ceva tihnit. Un sentiment de misiune îndeplinită. Și încă ceva: o liniște pe care o au de regulă vizionarii. Poate că intuise, ca în filmele de duzină, că e mai bine pentru toată lumea să-și lichideze copilul malefic.
Mă refer la ăia care iau câte un copil de prin orfelinate și-l învață să le spună mami și tati! Vă dați seama ce chestie perversă? (…) Vi se pare normal ca cineva să zică: viața mea e un rahat, n-are absolut nicio valoare, în comparație cu viața unui copil străin!? Cine face treaba asta? Un disperat, ahtiat să joace un rol (…) Un nefericit care speră să-și camufleze frustrările sub o față de tati ocrotitor și adulat!
Îmi place foarte mult cum casa lui None pare o scenă pe care în fiecare seară se adună toată familia, mama, tatăl, copilul și bunica, pentru a juca piesa familiei, chiar dacă fiecare își urăște rolul și se urăște pe sine. În acest cadru există și canapeaua, noua lor canapea care a luat locul canapelei copilăriei, un personaj de sine stătător, care, în mintea mea, a căpătat o importanță imensă, reușind să înghesuie pe șezutul ei o familie întreagă, plină de tristețe.
Timpul vechi și timpul de-acum făceau parte din viața lui dusă. În față se ridica, falnică, noua lor canapea, la care se adăugaseră Flori și Carina, pe cînd cealaltă, canapeaua copilăriei, putrezise de mult, printre cojile de cartofi, făcută bucăți, aruncată la tomberon.
Nu înțeleg
Nu înțeleg de ce romanul nu primește mai multă apreciere pentru analiza pe care o face vieții de familie. Avem bunica paternă, păpușarul, cea care orchestrează și face lucrurile să se întâmple. Avem soția, mama, femeia obosită, care își acceptă rolul secundar în familie și soțul, tatăl, bărbatul absent ce pare un intrus în propria casă. Doina Ruști construiește atât de bine rolul stingher ocupat de None, încât chiar și acțiunile uzuale, ca servitul mesei sau mersul la baie, devin extrem de incomode chiar și pentru cititor.
În acest context, actul infidelității este privit ca printr-un caleidoscop și se sparge în bucăți. Inclusiv rămânerea în familie devine un act obscen, un compromis rușinos, care ascunde adevăruri neexprimate. În același timp, există amanta, care nu este altceva decât o femeie îndrăgostită. Ei nu i se vorbește niciodată despre soție, tratând-o astfel ca pe o prezență inferioară, care nu merită să fie amestecată cu realitatea unei relații stabile. Tot în cadrul romanului, actul sexual cu o femeie îndrăgostită este perceput ca o încălcare a normelor morale, ca un gest condamnabil și lipsit de respect. Într-un astfel de joc, ar fi aproape naiv să ne gândim că cineva ar avea șanse la fericire.
În loc de încheiere
Romanul te provoacă să te întrebi dacă nu cumva trăim într-o societate în care suntem spectatori ai falimentului familiei în forma ei tradițională. Dacă v-am făcut măcar puțin curioși, dați o șansă acestei carți. Las puțin mai jos și un interviu cu autoarea, care m-a făcut să îi privesc romanele cu multă curiozitate și recunoștință (este nevoie și de autori care să scrie despre latura întunecată a vieții, pentru că fie că ne place sau nu, iubirea și familia se pot transforma foarte ușor în refugii toxice și bolnave).
P.S: Nu uitați ca la următoarea comandă să puneți în coș și un autor român.
Prin urmare, nu am avut în minte un mister feminin, ci personaje femei generate de această preocupare a mea pentru decăderea familiei. Cred într-o schimbare iminentă a structurii sociale, cu accentul trecut pe destinul individual. Aranjamentul ăsta tribal – mamă, tată, copii – cred că e mort. Iar în contextul ăsta, normal, nici prin minte nu-mi trece să mă gândesc la misterul feminin.
Interviul aici
