Beautyful. Habar n-aveam de ce era scris așa, dar îmi plăcea pentru că păstra intact cuvântul beauty. Nu-l înghițea, anulându-l cu un i ca să creeze un cuvânt nou. Era solid, era prezent, într-atât încât nu putea fi înghesuit într-un cuvânt nou, plenitudinea lui nu putea fi trecută cu vederea […] Voiam să fiu complet, ca acel cuvânt.
Moartea lui Vivek Oji este un roman pe care simt că am așteptat să îl citesc dintotdeauna – cu toate că anul de apariție este 2020. Nu aș putea spune ce m-a atras mai exact la această carte; autoarea, titlul, recenziile foarte bune de pe Goodreads sau poate câte puțin din fiecare.
Nu este prima carte semnată de Akwaeke Emezi pe care o citesc. Am vorbit deja aici despre Apă dulce, un roman de o frumusețe absolută, care este și cartea de debut a autoarei. Chiar dacă am mai spus asta, o să repet faptul că Akwaeke Emezi scrie tare bine.
Am regăsit și în Moartea lui Vivek Oji aceeași putere a limbajului pe care Akwaeke Emezi știe cum să o folosească. Dacă în primul roman am fost impresionată de un anumit tip de lirism al scrierii, aici am fost cucerită de modul insesizabil în care autoarea se folosește de tehnici narative pentru a crea și a menține suspansul.
Romanul este unul simplu, dar complicat. Autoarea ne conduce în cadrul cultural al sud-estului Nigeriei, unde ne prezintă povestea lui Vivek Oji, un băiat înalt și subțire, cu părul lung până la talie. Primul lucru pe care l-am remarcat citind cartea este modul în care Akwaeke Emezi explorează identitatea de gen (un subiect foarte intim) și puterea teribilă a prejudecăților. Prin personajele sale, ea scrie despre nevoia de a fi tu într-o lume în care rolul îți este prestabilit prin naștere și reglat în timpul vieții de concepțiile celor din jur.
În mod normal, până în acest punct, cartea bifează multe dintre subiectele despre care îmi place să citesc și pe care le consider, nu neapărat prea puțin discutate, ci mai degrabă prea puțin conștientizate și interiorizate. Totuși, lucrul care m-a atins cu adevărat la această carte este mesajul autoarei referitor la relația dintre părinți și copii. În spatele cuvintelor, romanul ne spune că de cele mai multe ori există un punct în care părinții vor greși și le vor face rău neintenționat copiilor și că poate acesta este un lucru inevitabil care trebuie acceptat așa cum este. Ca și copii (indiferent de vârstă), ne este foarte greu să ne dezvoltăm liber și să ne aparținem nouă, atunci când încercăm să ne aliniem perfect nevoilor și cerințelor familiei. Uneori dorința excesivă a părinților de a face bine devine abuzivă și va termina prin a face rău.
[…] după ce stai pe pământ știind că sub picioarele tale putrezesc oasele copilului tău, mânia și mândria se topesc ca praful purtat de vântul puternic.
Pentru că v-am întristat suficient vin și cu o parte pozitivă. Autoarea pune accent pe puterea comunicării și pe importanța prieteniei și a transparenței pe care aceasta o presupune; aceste lucruri nu numai că ne ajută pe ficare dintre noi, dar pot să și salveze vieți.
Concluzia este simplă: cartea este o strigare la toleranță și bunătate. În cele din urmă, modul în care suntem priviți și privim la rândul nostru, este doar o problemă de percepție. Citiți-o și luați ce e mai bun din ea!
