„Marele necaz, după ce ai făcut copil, e frica… Tu de ce te temi cel mai mult, măi Iane? Pe mine m-a întrebat cineva azi asta. Da’ eu n-am vrut să-i spun de ce mă tem cel mai tare, să nu mă creadă nebun. Am zis că de câini. Da’ frica cea mai mare a omului e să nu păţească copilu’ lui ceva. Şi nu-i aşa, o spaimă cum e aia de câine. E ceva ce simţi în oase, în sânge, parcă se trezeşte odată cu naşterea copilului, îţi dai seama că tu n-ai ştiut ce-i aia groază până atunci. Că se îneacă cu o bucată de măr, că se îmbolnăveşte, ferească Dumnezeu, de ceva, că-l calcă maşina, că ţi-l mai fură ori se pierde. Şi tu rămâi cu frica aia toată viaţa, nu-i ca durerea de şale, nu te mai lasă niciodată. Visezi şi noaptea.” (p. 158)
În literatura română nu am descoperit prea multe cărți care să pună în prim-plan figura paternă. Am mai citit Recviem vesel pentru tata (Radu Paraschivescu), Tot ce i-am promis tatălui meu (Ioana Maria Stăncescu) și bineînțeles Moromeții (Marin Preda). Săptămâna aceasta am completat lista cu un nou titlu, Noaptea plec, noaptea mă-ntorc, un roman mic, dar puternic, ce ascunde în 200 de pagini radiografia unei societăți a oamenilor obișnuiți.
Cartea urmărește o zi din viața lui Pavel, un bărbat de aproape 60 de ani, ce lucrează în construcții. Viața lui Pavel s-a desfășurat în ultimii 40 de ani într-un ritm sigur: se trezește la patru dimineața (care pentru mulți dintre noi este mai degrabă un patru noaptea), face câteva treburi în gospodărie, ia trenul pentru a ajunge în Iași, unde muncește pe un șantier, iar seara reia drumul spre casă.
Are doi copii, un băiat și o fată, care au ajuns domni și lucrează în marele oraș. Între zilele de salariu, Pavel trăiește din mici împrumuturi. Deși încasează salariul pe card, acesta își retrage imediat banii pentru că nu are încredere în bănci și nici în tehnologie în general, drept dovadă nu are nici telefon (chiar dacă soția sa are chiar și facebook, lucru pe care bărbatul nu reușește să îl înțeleagă). El consideră că toate aceste lucruri nu ar face decât să îi complice viața.
Cu toate acestea, Pavel adoră să citească ziare (chiar și ediții vechi), iar singurul lui mijloc de a lupta împotriva spaimelor pe care viața i le mai scoate în cale este acela de a vorbi.
M-am întrebat de multe ori pe parcursul cărții cum poți trăi o astfel de viață fără să vrei mai mult și mai bine, fără să te obosească trezitul la ora patru și naveta zilnică cu trenul, fără să te plictisești. Am înțeles la final că Pavel face parte dintr-o generație care nu are neapărat conceptul de a dori mai mult. A dori mai mult sau a te plictisi de ceea ce ai este un lux al generației noastre, pe care părinții și bunicii noștri nu l-au experimentat. Cu siguranță că există și excepții, dar eu vorbesc aici despre oamenii simpli, cei care și-au trăit viața muncind de dimineața până seara pentru a-și crește copiii; cei care nu au știut că își pot dori vieți mai bune. Cred că acea generație de persoane, azi, a obosit.
Cartea lui Florin Lăzărescu m-a convins încă o dată că vreau să citesc mai mult despre tații noștri, despre acești contributori absenți cărora societatea le-a pus mulți ani pe umeri responsabilitatea bunăstării materiale a familiei. Pentru că trebuie să se scrie și despre ei. Pentru fiecare zi de naștere la care au lipsit pentru că erau plecați să muncească, pentru rolul pe care au fost nevoiți să îl joace fiindcă altul nu au cunoscut, pentru toate frământările pe care le-au suportat în singurătate – pentru că figura paternă a trebuit să fie întotdeauna dură și autoritară – cred că merită un tip de literatură care să îi elibereze de această soartă.
Dacă ți se pare interesant acest subiect, poți alege cu încredere această carte. Noaptea plec, noaptea mă-ntorc se citește repede, dar gândurile pe care ți le trezește vor rămâne cu tine multă vreme.
