I judge books by their covers #asasunteu
Vara în care am devenit frumoasă este o carte pe care eu aș numi-o cel puțin plăcută. Poate că nu este cel mai fericit lucru pe care îl poți spune despre o carte, dar uneori asta este tot ceea ce îți dorești: să citești ceva plăcut și relaxant, la finalul unor zile copleșitoare.
Apă dulce este un roman a cărei acțiune se desfășoară în jurul Adei și prezintă într-un mod de o frumusețe absolută ideea de identitate fracturată. El nu liniștește și nici nu înduioșează, este sfâșietor, puternic și întunecat.
Printr-o întâmplare fericită, a ajuns la mine Unsprezece minute; o carte care m-a pus pe gânduri și pe care, în câteva cuvinte, aș descri-o ca fiind materializarea unor metafore despre viață, iubire, plăcere și sexualitate.
La o primă lectură, ai putea crede că această carte, spune povestea lui Firdaus, o femeie din Egipt condamnată la moarte pentru că a ucis un bărbat. Firdaus pare că este într-o competiție cu viața, care la fiecare pas îi pune piedici.
Aveam în bibliotecă de ceva timp Oxigen și după îndelungi așteptări am decis să o citesc. Cartea este scrisă de un medic anestezist și prezintă experiența pe care Marie Heaton o are după ce nu reușește să salveze viața unui copil în sala de operații.
De-a lungul timpului am avut de foarte puține ori ocazia de a citi o carte care se concentrează asupra relației dintre două surori și acesta este lucrul care m-a atras cel mai mult la această carte. Mi-a plăcut modul în care cele două surori încearcă să se ajute, într-un mod stângaci.
Deși primele ei cărți au fost de poezii, prima mea întâlnire cu Ioana Nicolaie a fost prin intermediul romanului Cartea Reghinei. Ea rămâne pentru mine un poet care își scrie poeziile în proză și este, cu siguranță, printre autorii mei români preferați.
Cartea pornește de la o idee care mie nu încetează să îmi placă: adulți disfuncționali, relații toxice și măsura în care toate acestea sunt rezultatul unor copilării nefericite. Este prezentată povestea Alexei, o femeie care pe cât de bine se descurcă în plan profesional, pe atât de puțin reușește să stabilească relații sănătoase cu oamenii din jurul ei.
Antonella trage un semnal de alarmă; ea vorbește despre împăcarea cu un sine neacceptat și neînțeles de alții și o spune cu o voce puternică. Nu (se) plânge și nu încearcă să îți fure o lacrimă. În spatele ei nu cântă viori si nici nu se prezintă ca fiind o victimă.
Cred în faptul că dacă citești constant, modul în care îți alegi cărțile nu este deloc întâmplător. O să ajungi să alegi de fiecare dată cărțile de care ai nevoie în acel moment din viața ta. Când am citit Micuțele doamne, în schimb, mi-am dat seama că nu citesc această carte pentru mine de azi, ci pentru mine din trecut.