„Nu de contaminare ne temem – am avut-o deja toate boala, oricare ar fi ea. Ci e vorba despre a vedea din nou descompunerea pe care o aduce. Despre a ști că într-o zi, curând, ni se va întâmpla și nouă. Despre a ști că tot ceea ce putem face este să sperăm că vom trece peste asta.”
Nu ai cum să nu judeci o carte după copertă atunci când (în lipsa altor informații anterior dobândite) aceasta este primul lucru pe care îl poți vedea. Experiența mea cu Sălbaticele ar putea fi rezumată în puține cuvinte: văzut, plăcut, cumpărat. Cartea este un thriller. E departe de a fi printre cărțile mele thriller preferate, dar trebuie să spun că abordează o mulțime de subiecte pe care nu le-aș fi văzut neapărat reunite într-o singură carte: thriller de supraviețuire, manifest feminist, teme ecologiste, SF horror, LGBTQ și prietenie.
În timp ce scriu asta, îmi dau seama că încă mă surpinde modul în care autoarea a reușit să integreze totul într-o singură poveste coerentă care nu doar că îți menține atenția, dar reușește cumva (printr-o magie probabil) să creeze o stare de suspans care crește gradual. Oricum, citind-o am avut un gând pe care nu îl am neapărat foarte des: Sălbaticele ar fi meritat să aibă cel puțin încă o sută de pagini. Finalul lasă loc pentru o continuare pe care nu o aștept neapărat cu nerăbdare,
dar sigur o să o cumpăr în momentul în care o să gasesc. Nu regret că am cumpărat cartea fără să îi citesc descrierea, pentru că poate nu m-ar fi convins să îi dau o șansă; pentru că da, cumpărarea cărților este poate unul dintre foarte puținele lucruri în care să fiu spontană îmi reușește de minune.
Concluzia este că poate nu este un thriller care o să te urmărească și după ce îl termini de citit, dar merită o șansă, chiar și doar pentru subiectele abordate și pentru plăcerea de a le vedea pe toate reunite sub o copertă minunată.
