Pahomia veni cu ciocan și cuie, scoaseră din chilie cele două scânduri prinse împreună și fixară pe spatele lor scândura îngustă… Acum era un fel de cruce. O ridicară pe Irina și o puseră cu fața în sus. Aduseseră niște prosoape roz, sintetice. Cu ele i-au legat picioarele de scândură, apoi au legat-o și peste mijloc, ca să nu scape, apoi i-au dezlegat cu grijă mâinile de la spate și i le-au legat tot cu prosoape, lateral, de o parte și de alta a scândurii înguste.
Nu am un mod anume de a-mi alege următoarea carte pe care să o citesc, iar dovada acestui fapt sunt ultimele trei cărți citite: Viol. O poveste de iubire (Joyce Carol Oates), Revolta curvelor (Amelia Țigănuș) și Spovedanie la Tanacu. Propriile mele alegeri mă surprind uneori, dar am încredere că după fiecare carte citită sunt un om diferit și nimic din ceea ce citesc nu este în zadar.
Spovedanie la Tanacu nu este genul de carte pe care m-aș fi așteptat să îl citesc. M-am tot gândit dacă ar trebui să scriu despre aceasta și ce aș putea să spun despre ea, așa că o să încep cu întrebarea pe care mi-a lăsat-o: unde se termină credința și unde începe pierderea simțului realității?
Cazul de la Tanacu a apărut mult în presa din anul 2005, atunci când Irina, o tânără de 23 de ani, a murit în urma unei încercări de exorcizare. Rezultatul unui sistem medical care eșuează într-un mod impresionant și o intervenție total nepotrivită a bisericii în încercarea de a rezolva lucrurile a putut fi văzut într-o mănăstire din Moldova; o femeie cu tulburări psihice este imobilizată zile în șir pe o cruce improvizată în mănăstirea Tanacu și sfârșește prin a muri în drum spre spital.
Povestea Irinei este reconstruită de către Tatiana Niculescu, unul dintre cei mai responsabili scriitori pe care am avut ocazia să îi citesc. Aceasta a început o anchetă jurnalistică a acestui caz, iar cartea este rezultatul a peste 40 de interviuri cu preotul Daniel Corogeanu, călugărițele de la Tanacu, personalul medical de la Spitalul Județean din Vaslui, prieteni ai Irinei, ofițeri criminaliști de la Inspectoratul Județean de Poliție din Vaslui, preoți și psihologi.
Povestea Irinei este reconstruită de către Tatiana Niculescu, unul dintre cei mai responsabili scriitori pe care am avut ocazia să îi citesc. Aceasta a început o anchetă jurnalistică a acestui caz, iar cartea este rezultatul a peste 40 de interviuri cu preotul Daniel Corogeanu, călugărițele de la Tanacu, personalul medical de la Spitalul Județean din Vaslui, prieteni ai Irinei, ofițeri criminaliști de la Inspectoratul Județean de Poliție din Vaslui, preoți și psihologi.
Irina nu a avut o viață fericită. Călătoria ei a început într-o familie disfuncțională. Tatăl se sinucide, mama o abandonează, iar aceasta ajunge într-un orfelinat care a contribuit decisiv la dezvoltarea tuturor fricilor și traumelor Irinei. La vârsta de 18 ani, aceasta pleacă în Germania pentru a munci. După câțiva ani se întoarce în țară la singura ei prietenă din copilărie, Paraschiva, care este acum măicuță la mănăstirea Tanacu. Viața aparent liniștită din acel loc, are o rezonanță puternică în interiorul Irinei. Ritualurile religioase și persoanele din jur îi reduc tinerei existența până în acel punct la o viață trăită alături de diavol, ce va atrage arderea în iad. Spaima Irinei, neliniștea și accentuarea stării de vină sunt doar începutul unei tulburări psihotice, care va atrage restul evenimentelor.
Nu mi-aș fi dorit să citesc o carte atât de brutală, în care timpul subiectiv pare să fie undeva în Evul Mediu. Spovedanie la Tanacu mi-a amintit cât de mult îmi displac oamenii cu o viziune singulară; oamenii care nu își pun întrebări si care nu caută răspunsuri, mai degrabă dintr-o formă de indolență decât din teamă. Cu toate acestea, cartea Tatianei Niculescu este o lecție bună de realitate pe care o recomand.
P.S: Există și filmul După dealuri (2012) care urmărește povestea acestui caz.
