Când o să fim bătrâni, o să vorbim despre acești doi tineri ca despre doi oameni pe care i-am întâlnit într-un tren, niște oameni complet străni, pe care îi admirăm și ne dorim să-i ajutăm. Și o să vrem să-i spunem invidie, dacă i-am spune regret, ne-ar frânge inimile.
Sunt puține cărți cărora în zece din zece situații, le-aș acorda întotdeauna o notă maximă. Ele sunt cele care se înscriu pe o listă scurtă de cărți pe care îndrăznesc să le numesc preferate. Sunt și mai puține situațiile în care după ce citesc o astfel de carte aleg să și vorbesc despre ea; și nu, nu pentru că nu mi-ar face plăcere, ci pentru că experiența cu ele este atât de personală, încât nu sunt întotdeauna pregătită să vorbesc despre asta. Dar timpul trece și viața mea crește în jurul fiecăreia dintre aceste experiențe – sau poate eu cresc din ele – suficient de mult încât să pot vorbi despre asta.
Ieri mi-am amintit de Strigă-mă pe numele tău și primul lucru care mi-a venit în minte nu a fost numele personajelor sau amintirea vreunei scene, ci o anumită stare. M-am întors în timp, sunt în vara anului 2022 și citesc o carte de o senzualitate brutală, plină de peisaje idilice, puternică, dar în același timp firavă, care mă lasă prinsă într-o stare de incertitudine și singurătate.
Pe scurt, acțiunea cărții se desfășoară în Italia anilor ’80 și prezintă povestea dintre Elio și Oliver. Elio este un tânăr de 17 ani, sofisticat și inteligent, ce locuiește împreună cu părinții săi. Oliver, un student american de 24 de ani, este invitat de tatăl lui Elio, profesor specializat în cultura greco-romană, să își petreacă vara în casa acestora. În mijlocul unui peisaj magnific, Elio și Oliver descoperă cât de puternică este prima iubire și modul în care aceasta te poate schimba pentru totdeauna.
Strigă-mă pe numele tău este genul de carte pe care fiecare o citește în funcție de propriile experiențe. Pentru mine cartea este un elogiu adus tuturor lucrurilor care ne fragmentează viețile pentru totdeauna; acele borne ce marchează timpul subiectiv în două părți, înainte și după. Și ca să nu uit, cum ai putea descrie intimitatea mai bine decât prin acest titlu?
Mi-a plăcut foarte mult Elio pe care l-am descoperit pe parcursul cărții ca fiind un tânăr cu imaturitatea și nesiguranța specifice vârstei de 17 ani. Asta m-a facut să admir și să aspir la curajul pe care îl are în momentul în care decide să devină vulnerabil în fața lui Oliver, lucru pe care mi-l explic doar printr-o siguranță extraordinară asupra sentimentelor sale.
Lucrul care m-a surprins la această carte este că am citit-o fiind mereu pregătită pentru momentul brutal în care prejudecățile părinților să intervină în desfășurarea lucrurilor. În schimb, părinții lui Elio au fost de o discreție fermecătoare, înțelegându-și fiul și lăsându-i libertatea de a alege, lucru pe care l-am găsit înduioșător și emoționant.
Concluzia mea se concretizează într-o încurajare de a citi această carte, fără idei preconcepute, fără o gândire vicioasă, cu simplitate și cu naturalețe. Dacă de multe ori în cărți și în viața reală iubirea se transformă în posesiune, regret sau nevoie de eliberare, în această carte iubirea începe ca un sentiment imprecis și se transformă într-o trăire simplă, firească și statornică. Citește cartea și dacă ai nevoie să îți reamintești asta.
P.S: Recomand și filmul care este la fel de bun. Merită urmărit chiar și numai pentru coloana sonoră si pentru discursul splendid al tatălui de la final.
