“Nimic nu este întâmplător” ar putea fi numele mai simplu al cărții. O iubire-suflete-pereche care se simte așa cum mi-ar plăcea să ne imaginăm cu toții iubirea: caldă, curată și, mai ales, inevitabilă.
Tag: ce mai citim
Trei femei care locuiesc într-un singur corp, de la care nu se așteaptă nici ceartă, dar nici armonie, comparând situația cu Chirac și Mitterrand, care s-au certat ca o ceată de femei, deși tot ceea ce aveau de împărțit era Franța.
„Ia-i unui bărbat îndrăgostit femeia care i se plimbă prin vise și ai declanșat haosul”, ne avertizează încă de la început autorul. Narațiunea începe cu Alex și Ada, doi tineri ce par să trăiască o poveste frumoasă de iubire. Basmul durează, însă, exact trei pagini.
Romanul este scris la persoana întâi, din perspectiva Giovannei și începe cu afirmația „Cu doi ani înainte să plece de acasă, tata i-a spus mamei că sunt foarte urâtă”.
Cu romane de iubire sunt pline rafturile. Povești care pornesc de la cuvinte care dor am auzit. Mai rar am avut ocazia însă, să citesc o carte despre neiubire și despre rănile pe care tăcerile le pot provoca.
Poate o scriitoare să fie și mamă? Înseamnă nașterea copiilor de fapt moartea părinților? Ce este cu haremul de femei din interiorul nostru? Ce se întâmplă dacă o singură voce preia controlul? La fel ca în cazul sultanilor ce își omorau frații, va ucide acea voce orice altă parte a noastră? În ce măsură feminitatea este biologică sau însușită prin intermediul societății?
Cartea nu este deloc una soft. Personajele se înfurie, se ceartă, și înjură. Oamenii sunt toxici și nocivi. Femeile acceptă relații abuzive. Cuplurile se pierd, părinții își neglijează copiii. Mâncarea pusă pe masă de mame este substitut pentru iubire.
A fost o dată ca niciodată, o vreme când scriitorii se adunau într-o vilă de la Neptun în vacanțele de vară. În același timp, pe malul lacului Limanu, oamenii de știință se întâlneau și ei ca să discute despre legile universului și bătrânețe.
Zanzibarezul este povestea de viață a autorului. Dar nu o poveste care urmărește vreun fel de fir logic, ci mai degrabă o viață reconstruită din fragmente, amintiri, gânduri și o foarte mare capacitate de sinceritate și autoanaliză.
Romanul Sabinei este o poveste a nerenunțării. Istoria unei familii, perioada dinainte de ’89 și cea post-comunistă, familii bolnave, părinți alcoolici și copii care încearcă să se crească singuri