I judge books by their covers #asasunteu
Ce se întâmplă atunci când reușim să ne acceptăm traumele? Când, în loc să ne înfrângă, avem maturitatea de a proceda diferit și de a răspunde împotriva primului instinct. Nu-i așa că v-ar plăcea să citiți despre asta? Dacă răspunsul este da, acest roman este alegerea potrivită.
Lucrurile nu sunt niciodată atât de rele pe cât par, dar nici atât de bune pe cât sperăm. Cu asta am încheiat eu romanul lui Cosmin Leucuța. Big in Japan este un cheatsheet despre ceea ce viața îți oferă. O carte scurtă despre durere și foarte multă tandrețe.
Eroina Ioanei Unk privește iubirea și relațiile din unghiuri aprope imposibile, cu intensitate, manie și obsesie. Probabil că și trăiește tot ceea ce gândește, dar nu în asta stă miza cărții, ci într-o obsedantă căutare a iubirii – dincolo de pierdere, suferință și trădare.
Chiar înainte de a se căsători, Carmen Uscatu supraviețuiește unui accident în care pierde unul dintre cei mai iubiți oameni. Vindecarea nu este ușoară. Fizic are parte de multe complicații și dureri care ar fi putut fi evitate sau ameliorate dacă sistemul medical românesc nu ar fi fost atât de trist și de sumbru.
Hana mi-a amintit că putem confunda cu ușurință puterea de adaptare cu dezumanizarea și că este întotdeauna mai ușor să întoarcem capul. Mi-a amintit cât de mult contează pentru fiecare dintre noi să ne găsim scuze, fiind suficient de josnici încât să întoarcem toată ranchiuna împotriva victimelor, doar pentru a nu ajunge să ne urâm pe noi înșine.
Aparențele ascund o armată de demoni. Despre căutări ce nu se termină niciodată, abuz, atașament toxic, narcisism, manipulare și imposibilitatea asumării propriei identități – totul în numele a ceea ce am putea numi iubire și a dorinței de a găsi fericirea și a fi salvat, indiferent de răul pe care îl faci celorlalți.
“Poveștile personale pot fi o cheie către sufletele oamenilor, așa înțelegem lucruri despre lume, povestindu-ne viețile și experiențele”, spune autoarea. O carte de neratat.
Trebuie citită această carte. Trebuie lăsată să lovească, să devoreze, să facă rău și să chinuie. Ca la final să închizi coperta ca pe o ușă grea, pe care vrei să o încui cu lacăte ca să nu iasă monștrii pe care îi adăpostește în spatele ei și să te bucuri.
Autoarea și-a propus să scrie despre frici. Despre traume și relații. Îndrăznesc să spun că și-a dorit să scrie chiar și despre feminism, dar ușor și temperat, pentru că, într-un final, feminismul este despre normalitate.
Uite o carte de ficțiune din care ai ce învăța. Câte știm despre Chișinăul anilor ’90? Câte cunoaștem despre transformările pe care le-au simțit oamenii de rând? Cât poți salva cu un ghiozdan din istoria unei țări?