O persoană nu intră niciodată într-o relație de una singură. Ea aduce cu sine întregul bagaj cultural acumulat în copilărie și adolescență, o rețea de relații, ceea ce s-ar putea numi provincia sa. O provincie nu e formată numai din caracteristicile naționale, ci se fragmentează mai departe într-o bogăție de trăsături de clasă, regionale și de familie. Este un set de elemente, în mare măsură inconștiente, pe care o persoană le consideră normale.
Pentru cei care nu empatizează cu cărțile de dezvoltare personală (mă includ și pe mine aici), dar care ar vrea și să renunțe o vreme la ficțiune, cărțile Aurorei Liiceanu vin ca o gură de aer proaspăt și iată de ce.
Înainte de a fi scriitor, Aurora Liiceanu este doctor în psihologie, astfel că, nu știu unde să încadrez literatura pe care ea o propune. Am găsit romanul Totdeauna singură: nefericiri paralale la secțiunea Psihologie, dar pentru mine a însemnat un mix de biografie, psihologie și ficțiune (probabil din modul în care este scrisă). Cartea nu are nici răceala unei biografii, nici rigorile unui tratat de psihologie, dar se îndepărtează și de figuri de stil și imagini artistice. Citind cartea m-am simțit ca într-o poveste adusă din realitate, dar relatată de o persoană care știe despre ce vorbește – doctor în psihologie, și bonus, am rămas cu foarte multe informații utile: win-win-win.
Cartea urmărește poveștile a două femei ce par candidate la nefericire: o intelectuală de la începutul secolului XX și o femeie modernă. Prima femeie este Catherine Pozzie, fiica celebrului medic Samuel-Jean Pozzi, considerat un pionier al ginecologiei moderne. Cea de-a doua este genul de femeie pe care te întrebi dacă nu cumva o cunoști, dacă nu este mama ta, o mătușă, colega tăcută de la birou sau poate chiar tu.
Deși trăiesc în perioade de timp diferite, Aurora Liiceanu trasează o paralelă între cele două femei, vorbind despre problemele cele mai acute ale vieții omului contemporan: singurătate, adulter, atașament și dependență, feminitate, idealizare și iubire, nesiguranță și abandon. Catherine a trăit întotdeauna la umbra tatălui său, idealizându-l, fiind îndrăgostită de el și luptând pentru atenția sa. Singurătatea prezentă din tinerețe, modul critic în care reușea să privească oamenii, dezinteresul tatălui și sentimentul dezavantajului de a nu fi băiat, o fac pe Catherine să nu mai spere la fericire. Se înstrăinează și se îndepărtează de oameni, preferând să își trăiască viața mai mult prin cuvinte, prin intermediul jurnalelor. Aceasta trăiește, totuși, o poveste de iubire nefericită cu Paul Valéry. Aici vei citi despre concepte precum iubiri mature și iubiri imature, iubiri periferice și iubiri principale (drept exemplu este adusă aici relația lui Simone de Beauvoir și Jean-Paul Sartre – văzută dintr-o perspectivă foarte interesantă).
Pe Claudia, cea de-a doua femeie, o desparte de Catherine un secol, însă și aceasta este prinsă într-o relație toxică și ciudată. Claudia se căsătorește, are un copil și află ulterior de relația extra-conjugală a soțului său. Lovitura este cu atât mai puternică cu cât, propria sa fiică pare să o trădeze ascunzând și încurajând această relație. După încercări de a trăi singură, Claudia acceptă o împăcare cu soțul ei, dar alunecă ea însăși într-o relație paralelă cu un fost coleg de școală. Conversațiile dintre cei doi, idealizarea celuilalt, dar și abandonul sunt aduse în prim plan atât prin cuvintele Claudiei, cât și prin observațiile scriitoarei.
Avem parte, așadar, de perioade de timp diferite, dar stări asemănătoare, lucru care m-a făcut să mă întreb dacă nu cumva există o loterie a nefericirii, o genă transmisă, cu care te naști și de care nu poți scăpa – singurul lucru posibil, fiind acela de a învăța să trăiești cu demonii și tristețea din viața ta. În orice caz, nu uitați ca la următoarea comandă să puneți în coș și un autor român; pe Aurora Liiceanu de data aceasta, pentru că trebuie citită.
Cahterine nu-și ajungea sieși, a trăit incompletă și nefericită, în timp ce Valéry își ajungea lui însuși, lumea și viața minții lui îi erau suficiente și hrăneau creativ și productiv ideea de singurătate.
Dumnezeu a creat omul și, găsind că nu era suficient de singur, i-a dat o tovarășă care să-l facă să-și simtă mai bine singurătatea. (Paul Valéry)
