Nu știm nimic despre oameni, nici măcar despre aceia cu care împărțim totul.
Foarte scurt istoric al poveștii mele cu Elena Ferrante
Prima mea experiență cu Elena Ferrante a fost Prietena mea genială (prima cartea din tetralogia napolitană, care este urmată de Povestea noului nume, Cei care pleacă și cei care rămân și Povestea fetiței pierdute), pe care am citit-o acum mai bine de doi ani.
Probabil că nu am citit cartea la momentul potrivit, pentru că trebuie să recunosc, am renunțat la a citi și următoarele trei cărți. Recent am urmărit filmul realizat după cărțilei Elenei de pe HBO GO și am fost mai mult decât captivată de toată acțiunea. Cum de nu am fost fascinată de minunata și complicata prietenie dintre Lila și Elena? Cum de nu am apreciat modul perfect în care autoarea a arătat că uneori chiar diferențele ne pot apropia? Și nu, nu este vorba doar despre prietenie. Pe mine m-a făcut să mă întreb în ce măsură viața noastră este dictată de locul și familia în care ne-am născut și cât depinde de noi.
Am ajuns în prezent
Într-un final m-am convins (așa cum am spus de multe ori), că așa cum este necesar să cunoști o persoană la momentul potrivit din viața ta, este la fel de important să citești o carte la momentul potrivit.
M-am simțit cumva datoare față de Elena Ferrante să îi mai citesc o carte, dar de data aceasta cu atenția și starea potrivită. Am cumpărat Zilele abandonului fără să citesc review-uri și alte recenzii.
Deși am fost sceptică din nou când mi-am dat seama că subiectul cărții este femeia părăsită de soț pentru o femeie mai tânără (nu am crezut că voi rezona cu acest subiect într-un mod prea profund), am terminat prin a o descrie într-un singur cuvânt: intensă. Olga este personajul principal al cărții. Ea este femeia părăsită și mamă a doi copii. Ce m-a luat prin surpindere este faptul că Olga nici nu vorbește și nici nu se comportă așa cum ne-am aștepta să se comporte o femeie părăsită.
Olga este deosebită prin stările prin care trece: de la furie la calm, de la rătăcire și deznădește totală la speranță. Pe parcursul cărții o urmărim în încercarea de a trăi din nou singură și în încercarea de a primi confirmarea că este încă o femeie dorită de alți bărbați. Ce este interesant este faptul că pe parcursul rătăcirilor ei ajunge într-un punct în care își neglijează proprii copii. Deși prima reacție este să sari cu judecata (așa ceva nu se face!), autoarea ne introduce atât de adânc în gândurile Olgăi, încât nu doar că nu o mai judecăm, dar începem chiar să o înțelegem.
Nu o să spun dacă se încheie totul într-o notă optimistă sau nu, pentru că ultimele pagini m-au determinat pe mine să îi acord 4/5 stele în loc de 3 (așa cum credeam inițial).
P.S: În ceea ce privește limbajul cărții o să spun doar că nu este o carte pentru cei pudici.
