“Ziua cea mai fericită din viața mea (…) a fost aceea în care a murit tatăl meu.”
Cam așa începe cartea care intră în cursa celor mai bune cărți citite în anul 2022 (și care cred că va rămâne într-un top al cărților mele preferate din toate timpurile). Ok, recunosc, de la prima frază m-a convins că o să îmi placă. Mi-a arătat că nu e o carte scrisă doar de dragul de a da oamenilor ceva frumos să citească.
Este o carte despre care vorbesc cu greu, pentru că nu este o carte scrisă ca să fie agreabilă, e o carte pe care să o citești cu inima strânsă.
Cartea urmărește povestea a trei frați: Ema, din perspectiva căreia sunt relatate toate evenimentele, David și Sofia.
Cei trei trăiesc o copilărie mai mult decât nefericită alături de un tată abuziv și de o mamă care pare să ignore propria ei suferință și suferința copiilor săi. Știi sentimentul când totul merge bine dar tu simți o urmă de neliniște și pur și simplu nu reușești să îți dai seama de unde vine? Dacă da, atunci ai găsit exact starea pe care Ema o trăiește pe parcursul întregii cărți; o liniște aparentă ce ascunde traume și frici mascate.
Ceea ce m-a pus pe gânduri citind povestea Cameliei Cavadia este ideea că o dată ce ai trecut prin anumite traume, este aproape imposibil să mai revii la persoana funcțională care erai înainte. Cartea este presărătă cu amintiri tulburătoare pe care le-am citit încercând să nu îmi creez imaginea lor.
Am citit cartea fără să mă pot opri. Pagină după pagină așteptam să citesc că totul e bine, că totul se va rezolva, că există o luminiță la capătul tunelului. Este o carte în care am întors fiecare pagină cu speranță.
Când citesc cărți care îmi plac scrise de autori contemporani (în special români), îi caut mereu ca să văd cine e în spatele minunii. Pe Camelia Cavadia am găsit-o pe Instagram și pare genul de om care îți face ziua mai bună atunci când îl vezi.
